„Blestemat a fi oricare” de Valeria Bilț- un roman de (auto)cunoaștere și vindecare între Eros și Thanatos

Romanul Valeriei Bilț (profesor doctor în filologie, romancier, poet, eseist, critic literar, publicist…), Blestemat a fi oricare, a fost publicat la Actaeon Books din Baia Mare de puțin timp, cu o prefață scrisă de criticul literar Daniela Sitar-Tăut, Cartea semnelor ne-faste, și o postfață de prof. Ioan Chirilă, De la moarte la viață, de la quanta la qualia – lectio spiritualis.
Pe mine m-a făcut să mă cufund adânc în întâmplările descrise de Lelia, naratoarea și personajul care trăiește drama profundă a morții unicului său fiu, rațiunea ei de a fi, într-un accident de mașină. Ca o empatică iremediabilă ce sunt, am trăit alături de ei toate întâmplările descrise pe parcursul romanului. Am simțit nevoia de a mă opri puțin când am ajuns la Ziua fatală, pentru că nu eram pregătită să merg mai departe, nu puteam încă să înfrunt nici eu pierderea minunatului tânăr, dar am continuat cu un nod în gât și, mai mereu, cu lacrimi în ochi, în conșțiința neputinței de a schimba destinul lui Horia, un tânăr mai matur decât l-ar fi vrut anii săi, cu un viitor frumos în față, foarte iubit de toți cei care l-au cunoscut, fiul unei femei puternice, care l-a iubit poate mai mult decât trebuia, tocmai pentru că l-a iubit ca mamă și ca tată, căci nu voia să sufere din cauza absenței celui din urmă. Toate firele vieții sale le-a legat de existența fiului atât de mult dorit și iubit, așa încât dispariția lui, neluată în calcul, deși temută mereu, presimțită, a făcut să cedeze pilaștrii vieții mamei îndurerate care s-a văzut, pe nepusă masă, fără scopul vieții sale, lipsită de iubirea sa cea mai mare, cea în care își pusese toate speranțele de fericire.
Romanul, dedicat fiului autoarei dispărut în mod tragic într-un accident de mașină împreună cu alți doi tineri, după ce trecuse bacalaureatul și înainte de a se înscrie la facultate, începe în grabă, printr-o mărturisire a stării deplorabile în care se găsea Lelia într-un anumit moment (pentru că romanul a fost început după tragica moarte a fiului, dar a fost de mai multe ori abandonat și terminat doar la douăzeci de ani de la tragicul accident), probabil după o perioadă în care naratoarea a avut vremea necesară să metabolizeze suferința, dar nu și să o vindece, căci pentru asta doar scrierea poate face ceva pozitiv: „Sunt un zoombie. Respir, dar nu gândesc. Mă mișc, dar nu știu încotro. Vorbesc, dar nu știu ce. Ascult, dar nu aud nimic. Văd culorile, dar tot universul meu e negru. Sunt cernită. În vestimentație, în minte, în suflet și în trup. Zac în beznă. Nu mă întreb de ce m-a lovit destinul. Nu mă revolt împotriva lui Dumnezeu, nu îmi pun întrebări, nu caut vinovați, nu aștept răspunsuri. Brusc, simt că se nasc cuvintele în minte și vor să se așeze pe hârtie, ca pe un liman solid al gândurilor mele. Ca pe o margine de suflet a lui Dumnezeu, să se aline durerea mea”.
Blestemat a fi oricare este alcătuit din două părți în care trecutul și prezentul sau chiar viitorul se îmbină, la fel ca starea de trezie și visul: Sunt blestemat a fi oricare și Bardo, prima fiind totuși mai mult dedicată evenimentelor dinainte de accidentul devastator și conturării figurii fiului preaiubit, iar a doua, după cum titlul sugerează, încercării de a înțelege și de a accepta întâmplările, noua stare a fiului și de a-l lăsa să se îndrepte către noua sa dimensiune.
Scriitoarea conturează în narațiunea Leliei mai întâi figura fiului său învăluită de iubirea maternă, de iubirea bunicilor materni și de cea a prietenilor săi foarte numeroși, mai puțin de cea a tatălui care nu a vrut să știe nici de el, nici de ceilalți doi fii pe care i-a avut mai târziu și pe care i-a abandonat cu aceeași nonșalanță, prin flash-back-uri semnificative, așa încât, în punctul culminant al romanului, când mama este nevoită să accepte pierderea fiului pe care îl are în față, întins fiind pe masa de piatră de la morgă, locul prin care nu ar vrea nimeni să treacă pentru a-și recunoaște un apropiat, nicidecum pe cel mai drag, este cumplit și pentru cititorul care s-a afecționat de Horia și se găsește agățat de sufletul mamei îndurerate.
Lelia rămâne lucidă până în fundul sufletului când este chemată la spital, când încearcă să evite masele respectoase de oameni adunate în jurul spitalului, când își dă seama că ar putea fi vorba de ceva fatal, dar optimismul care-i caracterizează ființa o împiedică să accepte și se leagă de orice speranță până în momentul în care vede lângă corpul neînsuflețit al fiului un fragment de creier rămas în afara trupului. Atunci, ființa lucidă și rațională care este Lelia nu mai poate refuza adevărul și este gata să se prăbușească, fără să îi mai pese de mulțimea de oameni care era pe aproape.
Întrebările pe care și le pun toți cei care l-au pierdut pe Horia sunt firești, pentru că pierderea sa a fost neașteptată și fulgerătoare, însă răspunsul îl are doar Dumnezeu, cel care nu poate fi luat la rost pentru ceea ce a făcut cu creațiile sale. Surprinzătoarea pierdere, neputința care îi încearcă pe toți sunt covârșitoare și este nevoie să fie acceptate de toți, după felul ființei lor, însă trebuie conștientizat faptul că îi aparținem lui Dumnezeu, că tot ceea ce ni se întâmplă se întâmplă cu știrea Lui, dar că, așa ca un adevărat părinte ce ne este, de câte ori ne scoate în față un necaz, nu uită să ne pună la dispoziție și puterea de a-l înfrunta și, poate, o lecție de învățat sau o probă de trecut pentru a putea urca încă o treaptă pe scara înălțată către El, către Dumnezeul cel atotputernic.
Cu siguranță, cei încercați în viață sunt cei pe care Dumnezeu îi iubește mai mult și nu sunt oamenii slabi încercați cu lucruri grele, pentru că aceștia nu ar fi capabili să își depășească încercările, doar că omului îi ia o vreme până să înțeleagă sensul întâmplărilor neplăcute și să le accepte, iar înainte de asta, de foarte multe ori se îndepărtează de Dumnezeu. Dacă se uită de acolo înspre El însă, se întoarce mai apoi spășit și cu mai multă credință, cu o treaptă mai aproape deacesta.
Așa s-a întâmplat și cu Lelia, care mărturisește că i-a fost greu pentru multă vreme să facă pace cu Maica Sfântă, cea care a simțit durerea pierderii fiului și cea în care își punea speranțele pentru a-și salva fiul, ori de câte ori mai apărea un semn, o coincidență, un vis prevestitor de întâmplări nedorite. Singurul lucru de care-i era Leliei frică era că i se va întâmpla ceva rău fiului său și, în conformitate cu experiența milenară a românilor exprimată în proverbul, „De ce fugi în spate duci.”, chiar asta se întâmplă, dar ca o adevărată intelectuală căutătoare de înțelesuri și în același timp ca o adevărată creștină care crede și prin simțire, nu doar prin cercetare, ajunge să simtă că Dumnezeu are motivații și scopuri care scapă înțelegerii omenești de multe ori.
Cea de a doua parte a romanului, Bardo, este, așa cum am spus anterior, dedicată căutării sensului întâmplărilor care au lăsat o mamă iubitoare fără fiul său și dragostea lui neprețuită. Sensul este căutat prin toate mijloacele, de la introspecție la căutarea în textele legate de viața morților precum Bardo Todol, Cartea tibetană a morților sau în literatură în general (în Unsprezece minute de Paolo Coelho personajul Maria spune: „Există anumite suferințe care pot fi uitate atunci când putem pluti deasupra durerilor noastre”, referindu-se la suferințele fizice, însă naratoarea devine conștientă că se întâmplă așa și în cazul suferințelor sufletești), de la decizia de îndepărtare de locul nenorocirilor și practicarea unei meserii de împrumut și foarte grea (aceea de îngrijitoare de bătrâni) într-un colț îndepărtat de lume (Italia sau Statele Unite ale Americii), la conștientizarea relației sale cu tatăl (cam dur atât cu soția, cât și cu fiii, mai puțin doar cu Horia) sau cu mama (către care își îndreaptă dragostea de fiică mai ales în ultimele clipe ale vieții ei) încercarea de interpretare a viselor în care Horia apare în faze diferite ale vieții sale și în ipostaze la fel de diferite, vise prin care pare că Horia trecut în lumea cea fără de dor ar vrea să o ajute pe mama lui să înțeleagă și să accepte decizia lui Dumnezeu de a-i despărți pe veci în mod fizic, arătându-i scenarii ale continuării vieții sale care ar fi putut fi mai neplăcute (de exemplu, consumarea de droguri, neputința fizică…) sau arătându-i că legătura lor continua să existe dincolo de moarte prin visele în care îi apare și în care îi transmite chiar mesaje directe precum acela de a se opri din plâns, pentru că asta l-ar împiedica pe el să „meargă în Timpul său”, lucru pentru care Lelia se învinovățește și încearcă apoi să nu mai plângă, dar uneori lacrimile îi mai apar și îi par chiar necesare pentru o eliberare a tensiunii ființei sale. Pentru a compensa însă neplăcerea creată fiului de lacrimile sale, mama încearcă să îndeplinească dorințele acestuia legate de viața ei și pe care, fiind spuse înainte de moartea sa fizică, le luase drept testament, și anume: obținerea doctoratului în Filologie, publicarea unor cărți, acceptarea unui bărbat cu care să își împartă bucuriile și supărările în persoana lui Victor și vizitarea unor mari orașe ale lumii precum New York sau Seattle, în care trăiește și lucrează un an de zile (prilej de analiză a fenomenului emigrării), pentru că îndepărtarea totală de Târgu Lăpuș, orașul pe care băiatul său îl considera prea mic pentru ființa ei, devenise acum absolut imposibilă de vreme ce acolo își dormeau odihna de veci fiul, părinții, fratele și soțul.
Sensul titlului pe care romanul îl poartă, Blestemat a fi oricare, un titlu ambiguu la început, care putea face să fie înțeles verbul „a fi” atât ca verb la infinitiv, cât și ca verb la viitorul popular, se dezvăluie cu adevărat doar după moartea lui Horia. De fapt, titlul romanului, o frază prevestitoare de rău cu care se trezise dintr-un somn și pe care i-a împărtășit-o și mamei, este dat de propoziția scrisă de el pe o bucată de hârtie („Sunt blestemat a fi oricare”) și descoperită de mama sa în căutările ei de după plecarea definitivă a fiului său din lumea celor vii, care o duce la multe întrebări la care își dă singură unele răspunsuri: „Ce?! Sau cine ți-a putut-o strecura în minte, avertizându-te în somn că te paște cumplitul eșec în moarte? Și cum de n-am știut să ne temem?! Dar ne temeam, însă nu știam de ce, de cine ne temem. Eu mă temeam să mă tem. Dar atâta mă temeam și plângeam atâta!… N-am știut ce-i de făcut, asta n-am știut!” și care este analizată cu atenție și de mama naratoare a romanului: „Acum știu! <<Oricare>>! Nu <<Oricine>>!. De era <<oricine>>, s-ar fi referit la un anonimat terestru, la neîmplinirea visurilor lui, la un destin social neîmplinit… Dar <<oricare>> trimite la hazard, la identitatea și egalitatea în fața morții. Oricare dintre noi poate fi alesul sorții, al hazardului, al morții…”.
Semnele premonitorii sunt presărate de-a lungul romanului și sunt numeroase, de la refuzul țigăncii de de a-i citi viitorul în palmă, la apariția Maicii Domnului în apa cu lumânare pregătită de Nushi, cea care pretindea că poate comunica în acest fel cu spiritele, la visele naratoarei (cel în care, fiind pe Lighet, la lac, i se arată o cruce cu Isus răstignit care se rotește și de pe care se uită la ea cu compasiune și cu milă un Isus-Om, un vis devenit leitmotiv în roman și reprezentat cu măiestrie pe copertele cărții de Lucian Dobârtă) al iubitei băiatului sau ale lui Horia ( din care îi rămâne propoziția: „Sunt blestemat a fi oricare!” fără să știe în ce fel) ori la versurile acestuia în care vede lumea care-l așteaptă după moarte: „În ceasul acela,/ sub pleoapa închisă,/ mirificul Loc se deschide…/ Cuprinde tot cerul, înghite toți norii,/ explozia stranie de lumină…/ Se-alege Lumina în Curcubee/ plesnind, toate, într-un SOARE…/ Mă-nvăluie iute-n manta de culoare/ și tainică alee/ mi-așterne sub picioare…/ Acolo-Nicăieri, / Paradis cu apele calde…” sau la versurile cântecului care-i plăcea și pe care îl cânta cu prietenii: „Și de-o fi să mor/ Nu vreau să vă întristați!/ Să cântați și să jucați/ Până-n zori./ Și dacă din când în când/ O să mă primiți în gând,/ Voi fi aproape de voi!” etc.
Visele, în general, ocupă un loc important în roman, îmbinându-se cu întâmplările povestite, astfel că devine uneori greu să distingem între realitatea narată și visul cu care se îngemănează, însă toate se înșiră pe un fir narativ presărat cu dragoste și cu morțile celor dragi, ale celor apropiați, cea a lui Bujorel, fratele Leliei de 16 ani care și-a lăsat mama și familia întreagă la fel de îndurerată, a lui Horia, a părinților naratoarei, a soțului său, Victor, pe care îl cunoscuse după moartea fiului), dar și a celorlalți doi tineri morți împreună cu Horia și a soțului unei colege de-a Leliei, mort nu după mult timp, care a lăsat îndurerați soția și fiii.
Durerea provocată însă de moartea lui Horia este imensă și pentru faptul că, spre deosebire de toți ceilalți, a murit în floarea vieții, neîmplinit prin căsătorie, dar și pentru că în urma sa a lăsat foarte multe persoane care-l iubeau, dintre care ajung până la cititor în special durerea neconsolată a mamei și cea a iubitei. Așa cum spunea marele nostru Constantin Brâncuși, „iubirea cheamă iubire”, iar pentru că Horia i-a iubit pe toți cei pe care i-a cunoscut, a primit în schimb și el la fel de multă iubire. În caietul cu „Gânduri pentru eternitatea lui Horia” în care i-au scris cei dragi se încheagă un „bocet colectiv”, așa cum observă chiar naratoarea: „UN bocet cât o călătorie urgisită prin cele trei lumi, Infern, Purgatoriu, Paradis…Enkidu și Ghilgameș. Cine pe cine plânge? Cine a murit, cine jelește? A murit prietenul prietenilor. Jelește prietenul prietenului prietenilor…Toți au jelit la căpătâiul lui. Apoi și-au transmis lacrimile în cuvinte de adio și regret, în caietul condoleanțelor. A rezultat un bocet colectiv, al unui cor de suflete tinere, nobile, îndurerate.” Lelia le este deosebit de recunoscătoare prietenilor lui Horia și găsește, deși cu greutate, puterea de a le mulțumi în cuvinte după mai multe zile de la înmormântare, în Informația zilei: „Destinul ne poate lua totul într-o clipită, uitând că tot el ne-a oferit , cu generozitate, fericirea. Și cu sufletul gol, precum copacii uscați, secătuiți de sevă, rămânem să ne înfruntăm durerea… Puterea dumnezeiască mi s-a arătat prin voi, cei care mi-ați fost alături în cumplita-mi încercare pricinuită de dispariția fulgerătoare, nedreaptă și cutremurătoare a multdoritului și multiubitului meu fiu, Horia Valentin. Dumnezeu să vă bucure și să vă răsplătească pentru ajutorul pe care mi l-ați oferit prin consolările voastre, iar pe el, dragul meu copil, să-l odihnească Dumnezeu în Împărăția Lui!”
Impresionantă este, pentru iubirea dintre fiu și mamă, modul lui Horia de a i se adresa sau de a vorbi despre ea cu apelativul „Doamna” care credea că i se potrivește doar ei (deci îi interzice unui coleg să o numească așa și el pe mama lui, copiindu-l) și în care sunt cuprinse deopotrivă dragostea și admirația față de aceasta. Dorința sa de a-și determina mama să o învețe câte ceva pe iubita lui ca să se apropie de felul de a fi al mamei este și ea grăitoare, la fel ca poezia pe care i-a dedicat-o:
Sărut pentru mama
Te sărut în cuvinte
și te îmbrățișez în frază,
Mama mea dragă, Doamna Mea!
Cuminte Lumină, cu soare pe față,
fără de care Eu n-aș exista!
Te sărut în cuvinte,
pentru că tu le iubești
și în fraze te îmbrățișez,
fiindcă-ți place vibrarea
sunetelor pe care le rostesc!
Despre iubirea mea ce pot să îți mai spun?
M-ai născut cu ea
Și ți-o dăruiesc ție, acum!
Durerea mamei se „îngemănează” cu durerea lui Ely, iubita lui Horia, (Îngemănate în durere) după trecerea sa în neființă, iar modul în care se consolează cele două ființe rămase fără iubirea lui zile întregi îmbrățișându-se în patul său este zguduitoare și grăitoare pentru dorința lor de a se lega de ceva care i-a aparținut pentru a-l opri în lumea lor, la fel cum zguduitoare este dorința fetei îndrăgostite de a-i pune în sicriu, alături de alte câteva obiecte, și fotografia sa, ca să nu plece în lumea cealaltă fără să o ia cu el, gest de la care Lelia o oprește cu generozitate, căci este conștientă de faptul că pe fată o așteaptă un viitor pe care nu trebuie să-l mai lege de cel al fiului său mort.
De asemenea, un moment deosebit de tensionat este acela în care Ely, după mai multe zile de jale, găsește și ea puterea și dorința de a-i scrie iubitului plecat într-o lume mai bună un mesaj lung și îndurerat, dar plin de iubire, din care citez un fragment: „Toți îmi spun că ești undeva unde îți este bine, unde ești iubit și mai mult! Dar acolo, undeva, ești bine, mă întreb? Cândva o să te văd, am să te strâng tare, tare la piept și o să-ți spun din inimă: <<ce dor m-a fost de tine, îngerașul meu!>> Până atunci, te rog să veghezi asupra mea, să te mai uiți din când în când în sufletul meu , să vezi ce mult te iubesc și ce dor îmi este de tine! Iar eu o să am grijă de ființele pe care le iubești tu cel mai mult. (…) Te iubesc mult și te voi iubi mereu, iar amintirile tale vor rămâne vii pentru totdeauna în sufletul meu, amintiri care mă alină și mă vor alina până la sfârșitul vieții. Dumnezeu să te odihnească în pace, îngerașul meu! Pe veci a ta, Ely!”
Cred că nu e întâmplător nici faptul că apoi Ely, cea care nu a putut să se desprindă de Horia la începutul plecării lui, mai apoi a făcut eforturi să stea departe de tot ceea ce o putea îndurera, nefiind în stare să o mai viziteze pe mama fostului său iubit, nici să-i prezinte fetița pe care a avut-o după căsătorie și nici să se uite spre scara blocului în care urca odată cu atâta drag la iubitul său, însă legătura cu Horia pare că nu s-a încheiat nici după zeci de ani de la plecarea sa, căci îi mărturisește mamei sale că nu este încă în stare să urce scările care o duceau odată la Horia. Poate că pierderea copilului pe care îl aștepta cu drag și visul Leliei spune multe despre asta, așa cum spusese visul său în care făcea dragoste cu Horia într-un râu înainte ca acesta să-și fi pierdut viața în accidentul de mașină.
Dragostea nu moare niciodată, dar poate că se transformă și ia alte înfățișări. Legăturile dintre cei care se iubesc însă sunt permanente, văzute și nevăzute, dar sigure, însă dragostea nu poate împiedica, oricât de mare ar fi, destinele oamenilor menite să se împlinească, lucru pe care naratoarea îl sugerează prin leitmotivul versurilor lui Lucian Blaga „Îți săruți destinul fără să vrei,/ ca un pahar din care trebuie să bei.”
Aș putea să mai spun multe despre acest roman cu miez autobiografic ce-i are în centru pe Eros și Thanatos deopotrivă în diversele lor întruchipări, care vorbește despre destinul implacabil al oamenilor, despre relația noastră, a celor mici, cu Dumnezeu, dar și despre demnitate și emigrare, despre prietenie și despre căutarea sensului vieții, despre boală și vindecare, despre lumea satului și a micului oraș, despre emigrare… Pe mine m-a săpat adânc în suflet, dar las cititorii să identifice nenumăratele valențe pe care acesta le are și să descopere scriitoarea din spatele femeii nemângâiate care a fost obligată să trăiască încă după ce-și pierduse rațiunea vieții și care a găsit puterea în dragostea de Dumnezeu și cea pentru copilul său (dispărut dar atât de prezent) de a o face așa de frumos.
În ce privește sensul suferinței, am găsit o posibilă explicație, care pentru mine devine încă o dată confirmare, și anume aceea că suferința cea mai profundă aduce la viață operele cele mai valoroase, așa cum suferința scoicii dă naștere celor mai frumoase perle, o minune surprinsă de Lucian Blaga în poezii precum Mirabila sămânță, în versurile: „…știu că mai presus de toate e/ minunea că nuferii cresc în mocirlă” sau Liniște: „Târziu, în miez de noapte,/ în liniștea adâncă,/ se spune că răsar/ din fundul lacului/ ciudate doruri ne-nțelese/ cum nuferii răsar/ din fundul apei/ din mâl și din noroi.”
Mulțumesc cu mare drag și prețuiesc fiecare cuvânt, fiecare idee, fiecare gând!
Mă bucur și vă mulțumesc și eu!