Ce-ai făcut, pistrui?

La cinci seara o așteptam pe prag.
Nu deschidea portița înainte de a verifica cutia albastră pe care scria în rusă ПОЧТА. Atunci îi strigam:
-Nu e nimic. Nicio scrisoare azi. De trei ori m-am uitat!
Se așeza tristă lângă mine pe prag și întreba:
-Ce mai e nou? Ce-ai mai făcut azi, pistrui?
Era micul nostru ritual de seară. În câteva replici o puneam la curent cu tot ce se întâmplase peste zi în mahalaua noastră cuibărită pe un mal de Nistru. Veștile în sat circulă mai ușor prin gura copiilor. Mătușa le asculta doar în zilele când nu primea scrisoare de la fiu. A fost luat în armată. Unicul ei fiu. Tânjea ca după zece. De câteva luni, satul, mahalaua, Nistrul, casa cu icoane și eu împreună cu dânsele ne învârteam în jurul unei cutii pe care scria ПОЧТА. Îmi stârnea o gelozie nemaipomenită iubirea ei tainică, deși nu aveam nici un drept la ea. Nu-i eram nici măcar fiică. Ia, o nepoată acolo, ca multe altele. Doar că mie îmi plăcea s-o chinui mai mult. Nu-i lăsam nici acele trei clipe cât să caute scrisoarea în cutie. Lungi clipe de nădejde. I le retezam din prag.
-Vino să te hrănesc, îmi spunea ceva mai târziu, ridicându-se de pe prag.
-Ce mi-ai adus din oraș?
-Vezi în borcanul de un litru. Două înghețate.
Numai când mâncam înghețată uitam să fiu rea. Nu i-o mai aducea fiului ei, ci mie. Asta era tot un soi de dragoste. Tot. Păcat că armata durează numai doi ani.
Pe la ora opt mă căuta în drum. Eram la joacă cu fetele.
-Dacă vrei să mergi cu mine la club, vino să-ți speli picioarele.
De câteva ori pe săptămână mergeam împreună să proiectam filme, la casa de cultură. Nu o însoțeam ca să privesc gratuit filme pe ecranul mare. Mergeam ca s-o pot sprijini seara, când revenea după muncă. Era doar cu un cap mai înaltă decât mine, dar tot atât de firavă cât un copil de doisprezece ani. Obosea ușor. După ce mă vedea cu picioarele curate, îmi spăla pistruii cu apă de la fântână și-mi împletea cosițele.
-Ai să-mi dai cerceii tăi, când cresc mai mare?
-Deja sunt ai tăi.
-Și rochia cu căpșuni pe albastru?
-Am s-o prefac pentru tine.
Continuam până îmi dădea totul. Mă opream numai la sufletul ei, pe care nu i-l puteam lua. Și iar deveneam rea.
O luam spre casă abia după miezul nopții. Ne târam pașii în tăcerea despicată de strigătul greierilor. Uneori se oprea brusc. Se dezlipea de brațul meu ca să se sprijine de-un stâlp. Gelozia mea se înfigea cuțit în el.
-Lucrezi prea mult, mă străfoleam la ea. Vezi că nici n-ai puteri să ajungi acasă?
-Trebuie să pun niște bani de-o parte. Când a veni băiatul cela din armată, cine să-i facă nuntă?
-Parcă te văd: cea mai obosită soacra mare din lume! Am să te leg c-un prosop de stâlp, drept în capul mesei, ca să nu cazi cu fața în găluște.
-Taci, fa Lili, nu mă face să râd că mă doare. Și mă ia așa un frig… Hai să mergem. O să ne băgăm în pat și-o să ne încălzim una de alta. Ce mai trage Nistrul în seara asta! Dă-mi brațul.
-C-ai adus vorbă de Nistru… Ai auzit de venetica de sub mal?
-Cea care și-a făcut o bojdeucă din balegă?
-Acum își pictează ferestrele. Am urmărit-o din brusturi. Uitasem să-ți povestesc pe prag.
-Parcă te-am rugat să nu umbli pe sub maluri. De unde vopsele?
-Doar nu umblu noaptea, stai fără grijă. Le-a găsit la râpă. Două culori. Roșu pentru flori și albastru pentru hulubi. Am pândit-o când a plecat să mai caute maluială și m-am apropiat de sticlele puse la uscat pe tufari. Le-am văzut din aproape. Parcă-s vii, hulubii ceia. I-am atins. M-am uitat și prin casă. Pereți goi, o sobiță, o măsuță. Ușa hojma deschisă.
-Mergem mâine la ea.
-Mai bine nu trebuie. Pare nebună. Râde singură și pictează cântând. Fetele îi spun: Olița-prostuța.
-Nu-i nebună și nici prostuță. E doar singură.
A doua zi am luat cu noi o pâine, o sticlă de vin, o cutiuță de piuneze și câteva coli de afișe (în loc de tapete).
-Ia și o iconiță.
Peste o jumătate de oră înfigeam piuneze în pereții căsuței. Fiind din lut, întrau ca în unt. Am împodobit soba Oliței cu afișe de filme sovietice. Unele cu Oscar sau premiate la Cannes: Москва слезам не верит[1] , Летят журавли[2]. Restul, în mare parte comedii. Кавказкая пленница[3], Карнавальная ночь[4], Иван Васильвич меняет профессию[5], Афоня [6] etc. I-am transformat bojdeuca într-o comedie cu sobă.
Se întunecase de-a binelea când mătușa și Olița își cântau cântecul de drum, ca la orice masă, în timp ce eu încercam cu unghia vopseaua din coada hulubilor.
Amărât e omul, Doamne,
Când se culcă și nu doarme,
Ar mânca și nu i-e foame.

Peste câteva săptămâni au găsit-o moartă. Un deținut evadat din pușcărie se ascundea sub maluri până a dat de Olița, într-o noapte. Ușa era descuiată. Îi despică burta și o umplu cu sticlă pictată. Cu tot cu amprentele mele.
Peste un an a murit mătușa. Nu-și mai revăzu fiul din armată.
Am coborât la Nistru. M-am așezat pe brusturi. Nimic nu mai rămase din bojdeuca Oliței. Ploile au spălat lutul până la temelii.
Mi-am privit picioarele spălate.
Apoi, rochia cu căpșuni.
Mi-am scos cerceii.
Tot ce purtam va intra în pământ.
Împreună cu plânsul meu.
Dar până atunci, ce să fac cu povestea asta? Povestea care s-a tot rotit în capul meu, până a ajuns rotundă ca un corp ceresc. Un glob de sticlă, plin de amprentele mele.
Cui să-i spun acum: Ce-ai făcut, pistrui?

[1] Moscova nu crede în lacrimi
[2] Zboară cocorii
[3] Prizoniera din Caucaz
[4] Noaptea de carnaval
[5] Ivan Vasilievici își schimbă profesia
[6] Afonea

sursă foto: arhivă personală