Cuiburi de berze – Nicoleta Beraru

Luluța și Petrișor sunt vocile copilăriei de sub clopotul de sticlă al emigrării românești pe care Nicoleta Beraru ni le prezintă ca strigăte de berze, nu forțate să își paraseasaca cuibul, dar aflate în fața faptului împlinit de a nu mai avea un cuib stabil, predictibil, aidoma generației dinainte. Familia contemporană românească a crescut astfel mai mult în cuiburi fisurate, nu de economie și societate, cât de fragilitatea relațiilor intra-familiale, soț-soție, părinți-copii pe un fundament axiologic și ancestral tot mai estompat, în curs de lentă alterare. Istoric, România a cunoscut perioade de o sărăcie mult mai acerbă, de foamete, război, opresiuni sau pribegii, dar care toate au reînviat din cenușă prin efortul comun orientat spre susținerea entității de bază, a familiei, într-un cuib ce cuprindea plusuri și minusuri identitare, dar care respectau o condiție fundamentală, cea a locului nestrămutat de anumite variații materiale sau sufletești.

În comunism, berzele apăreau frumos imprimate pe paginile abecedarelor, păsări de o eleganță dusă la mitologizare prin universalul mesaj transmis copiiilor în legătură cu scopul lor și anume acela de a-i aduce în familie fără prea multe detalii ce țin de ereditate, corporalitate sau logică. Între aceste amintiri nostalgice ale unei epoci și prezentul relatat în roman, titlul cărții se poziționează pentru a arăta înspre schimbarea produsă. Aceleași berze contribuie la prăbușirea familiei și renașterea ei sub alte considerente ce implică invariabil de această dată ereditatea mână în mână cu cauzalitatea. Correlation does not imply causation. Viața la sat a generat plecarea sau plecarea a generat modificarea vieții satului?

Lectura ne împinge oarecum în a judeca și evoluția romanului românesc de la originile sale începând cu Liviu Rebreanu. Alegerile în viața satului nu sunt apanajul minții, cât a unei selecții naturale ancestrale. Pentru că tot am pomenit de marele clasic, până la un anumit punct spre finalul romanului am făcut multe corelații cu romanul țărănesc al secolului trecut întrebându-mă dacă societatea actuală va rămâne în mare parte tributară acelorași tipare de funcționare între lumea rurală și lumea urbană astfel delimitate grosso modo. Nicoleta Beraru este preocupată de acea tranziție a microcosmosului identitar românesc mutant într-un macrocosmos european, aici dând exemplu dialogul medicilor cu fiul lor și Luluța martor, dinspre un rural social predominant spre acel urban dătător de șanse realiste. Preocupările personajelor sunt elocvente pentru starea oficială, omniprezentă, ce ni se înfățișează astfel, o disecție a adevărului, a îngrijorărilor și a transformării noii generații, cu un papuc în obișnuințele nefaste și cu un picior en avant, spre viitorul ce le înglobează atât viața interioară, cât și produsul ce vor fi devenit pentru societate. Cât și în ce măsură se realizează acest lucru observăm din maturizarea copiilor și felul în care ei și-au îmbrățișat calea, fie prin scurtături înșelătoare și de sine defăimătoare, dar cu un sfârșit relativ satisfăcător cum este prezentată evoluția lui Petrișor, fie într-un mod precaut și strălucit, dar în cele din urmă echitabil, chiar dacă nu în totalitate împlinitor în cazul Lulutei. Poveștile ce se desfășoară pe pânza pictată cu regrete și bucurii spontane, în tușe realiste, pe alocuri dătătoare de speranță sunt legate între ele prin firele invizibile ale unei epigenetici personale, iar poveștile sunt parte a unui evantai cameleonic demn de studii antropologice. Portretul realizat de Nicoleta Beraru este o scanare realistă, plină de miez a multor fapte reprobabile, a multor gesturi de curaj, dar și a unui proces lăuntric ce modelează suprafața de reacții ale personajelor.

Romanul este construit drept o frescă a unei societăți aflate à l’epreuve, în curs de ramificare și curgere spre orizonturi noi, culturi diferite, spre spațiul francofon mai cu seamă, Belgia și Franța, uși deschise spre câștigul bănesc și deopotrivă spre o echilibrare interioară dincolo de imaginea omului deconstruită de consăteni. Dramele suprapuse ale generațiilor ni se înfățișează drept tapiserii ale experiențelor umane în ordinea generațiilor. Dacă de la Aglaia sau suratele ei aflăm povești de viață și primim punctele de reper pentru poveștile ce se generează din miturile răsturnate de propriile lor vieți, a doua generație a celor precum Costică, Ghiță, Florica, Carmen intră pe un montagne-rousse de unde supraviețuiește cine poate, în acest caz Florica, un Ulise feminin ce navighează pe mări incerte fugind de balaurii unei culturi în derivă sub asediul noului. Forța adaptabilității este scoasă în evidență cu precizia unui căutător de aur, Luluța și Petrișor sunt stelele ce lucesc permanent pe cerul inimii sale, luminile din întunericul interior. « There is a crack în everything, that’s how the light gets in.” Anthem, Leonard Cohen

Nicoleta Beraru crează personaje de o pertinență exemplară, de la babele satului la intelectualii orașului, fiecare grup înzestrat cu un vocabular generos și o psihologie definitorie, și mai ales, cu puncte de vedere previzibile ca tipologie cuprinzând la mijloc generația tinerilor, între ceea ce au fost învățați să fie și ceea ce întrevăd pentru viitorul lor. Protestul public descris apare ca o rană maternă, aprins de o scânteie adusă de vântul din depărtare și întreținut chiar și de berzele din cuiburi nepărăsite la propriu, dar deposedate de instinctul existenței pe un tărâm propriu, sigur, altruist, cald.

Așadar toate aceste corelații ne duc la răspunsuri fals pozitive sau fals negative. Din aceeași familie, Luluța și Petrișor sunt reprezentanții unor categorii sociale ieșite de sub un val de emigrare economică, cu un părinte ce a contribuit activ la realizarea lor educațională și materială și cu un altul în rol pasiv, dar înlocuit de figura bunicii. Pe de altă parte, cartea urmărește un drum al europenizării și a mijloacelor prin care acest lucru se realizează în cultura estică pornind de la calitățile și defectele individuale, înnăscute sau construite în cultura de bază și puse față în față cu evoluția societății. Mi-o imaginez pe Luluța de mână cu „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” a lui Dan Lungu, ambele exponenente ale unui proces psihologic al dezrădăcinarii pe loc, sub clopotul de sticlă.

Acele berze care vin din țările calde, aidoma Floricăi, poartă pe aripile lor o aură legendară pentru lumea satului, un sens de nepătruns, pe jumătate judecat, pe jumătate ocultat. Simbolismul berzelor nu este ales la întâmplare. Lumea personajelor creată de autoare urmează un rost, deplasările sunt mereu pe aceleași rute în fiecare relație, începând cu atașamentul mama-copil Aglaia-Ghiță, du-te-vino-ul iubirii imposibile și caraghioase Ghiță-Carmen, intrarea în rândul lumii prin căsătoria dintre Ghița si Florica, pentru a susține parcă echilibrul stereotipurilor și capcanelor relaționale, frăția antonimică Luluța-Petrișor, povestea de iubire cvasi-perfectă Ștefan-Steluța (Luluța), prieteniile sau opozițiile dintre colegi. Numele de alint sugerează oarecum infantilismul în fața propriilor provocări, în fața viitorului căpcăun, micimea pe cerul patriei pe care își exersează zborul aceste ființe înaripate cu determinare.

Coperta realizată de Ada Badea frapează prin franchețea trăirii. Îmbrăcată în dorul său, mama își poartă cuibul agățat de gât, pe spate, o greutate ce îi reamintește că zborul e unica artă de a trăi frumos, singura posibilitate de a vedea pământul ce ne crește iluziile, în afara lui, de a îmbrățișa încercările și de a le potrivi.