Cuiburi de berze

(roman în curs de apariţie la Editura pentru Arta si Literatura, Colectia Violet)

Invitaţie la eveniment – Bookfest 2023

Cine spune că ploaia plânge? Nu. Ploaia nu plânge. Când cade, ea râde. La fiecare atingere a pământului, trage câte un hohot de râs. De bucurie că s‑a eliberat din cer. Ştefan stă la semafor, aşteptând să se facă verde. Numără în gând secundele. Nori negri şi bucălaţi îi stau agăţaţi deasupra capului. Se uită la ei şi numără: unu – un câine uriaş cu cap de iepure, doi – o gâscă grasă, cu picioare de cocostârc, trei – o nu‑mă‑uita cu petale negre… „Offf… nu se mai face odată verde!“ Simte pe creştet o atingere rece, jilavă, ce‑i coboară pe versantul posterior spre ceafă. Şi‑aude un chiţcăit vesel, aproape impercep‑ tibil, ce se stinge treptat. Semaforul e tot roşu. Încă un strop. Şi încă unul. Încă unul… Un cor de hohote de râs în tonuri baritonale, de soprană, de alto, de tenor. Un ames‑ tec de tonuri pe care Ştefan le ia la cunoştinţă indiferent. Se miră că ceilalţi trecători nu dau atenţie sarabandei picăturilor. Ploaia se înteţeşte. Corul se intensifică. Un hohot e ţipător, altul galben, unul cântat, altul senzual, altul bordo… Cântă ploaia. Dansează. Şi râde în sute, apoi în mii de tonuri şi nuanţe. Râde de el? Oamenii îşi deschid umbrelele. Ştefan nu are umbrelă. La ce bun să aibă o umbrelă? De ce să pună oprelişte acestei căderi maliţioase de frumuseţe celestă? Se lasă în puterea răpăielii de hohote de vară. Ploaia îi cântă pe faţă, pe cap, pe spate. Îi şiroieşte un menuet văzut şi auzit numai de el. Îşi priveşte mâinile. Sunt mari şi ude. Ai zice că‑s copăi întoarse, pe care ploaia le blagosloveşte cu udeala ei. De vârful nasului îi stă agăţată o picătură de cleştar. Închide un ochi. Priveşte lumea prin ea. E roşiatică de la lumina semaforului. Înăuntrul picăturii e amorf. Nepre‑ făcut. Lumea de afară e ordonată. Şireată. O dantelă cristalină de ploaie se zdrenţuieşte în aer şi cade cu râs zgomotos pe asfalt. Ochiurile ei croşetate sunt dolofane. Pocneşte asfaltul la atingerea picăturilor. Nu le e milă să‑l plesnească. Să danseze deasupră‑i ca nişte draci poznaşi, puşi pe şotii. Râd de Ştefan, care pri‑ veşte prostit dănţuiala lor. Murat până la piele. Hainele‑i ude i se lipesc de trup. Ştefan îşi priveşte vârfurile degetelor. De fiecare deget atârnă o bobiţă cristalină care stă să cadă. La arătătorul mâinii stângi, boaba atârnă mai greu. E perfect rotundă. Ştefan o cercetează atent. În interiorul ei, un alt Ştefan stă la semafor. Semaforul e roşu. Plouă. Picăturile de ploaie râd când ating asfaltul. Dansează şi râd. Ştefan e ud până la piele. Hainele‑i sunt lipite de trup. De fiecare deget îi atârnă o bobiţă cristalină de ploaie. De arătătorul mâinii stângi îi atârnă o picătură mare şi curată. Şi, în interiorul Nicoleta Beraru ei, Ştefan vede un alt Ştefan care stă la semafor. Plouă şi de arătătorul mâinii stângi îi atârnă o picătură mare de ploaie, curată ca lacrima în care un alt Ştefan stă la sema‑ for… Lacrimi mari, cât picăturile de ploaie, îi curg lui Ştefan pe obraji. Ştefan plânge. Iar ploaia râde frivolă. Ştefan îi priveşte dus pe gânduri pe ceilalţi Ştefani închişi în boabele de ploaie. Semaforul întârzie să se facă verde. Secundele par ani. Cine spune că ploaia este tristă? Ploaia râde zgomotos când atinge pământul. Şi pe Ştefan. Ştefan se supune ploii. Nu poate înfrunta tristeţea imba‑ tabilă care‑l inundă la vederea oamenilor ferecaţi în pro‑ priile neputinţe. Plânge. „Nu ploile sunt triste, oamenii sunt trişti“, gândeşte el, simţind tristeţile multiplicate ale tuturor celorlalţi Ştefani, prizonieri impotenţi ai ouălor de cleştar făurite de cer.