Ploaia

Ploaia îmi sădește liniștea lacrimilor,

îmi dau voie să le simt ca un element natural al naturii mele,

gândurile așternute pe chipul meuse preling în tăcere,

și nimeni nu le mai întreabă „de ce plângi?”

În stropii grei, nu-i tristețe, e eliberare,

ca și cum cerul îmi ia o parte din greutate.

Mă simt văzută, chiar și atunci când nu spun nimic

poate ploaia vorbește în locul meu.

Ea nu mă judecă, nu întreabă, nu cere,

doar curge.

Iar eu învăț, încet, să curg cu ea.

Îmi ud pașii cu liniște,

și-ntr-un colț de lume, uitat de soare,

mă regăsesc pe mine – nu întreagă, dar reală,

nu puternică, dar vie.

Și poate, când ploaia se va opri,

nu voi mai avea nevoie să mă ascund

fiindcă în ea am învățat

că și lacrimile pot fi o formă de lumină.