Despre migrația românească. Interviu cu Alexandru Cohal – partea a II-a

Alexandru Cohal este cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Academia Română, filiala Iași, Departamentul de dialectologie și sociolingvistică si s-a specializat în sociolingvistică la facultatea de sociologie, la Roma, cu doctoratul în sociolingvistică (specializarea sociolingvistica migrației) la Pavia (Italia).

Domnule Cohal, vă multumesc că ați acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebari despre două subiecte actuale : familia migrantă ca unitate conceptuală a fenomenului migrației și transmiterea identității dinspre părinții migranți, de origine română, către copii.

Oana Topală: România nu are o tradiție în migrație, un fenomen ce face parte din istoria umanității. Dacă dăm la o parte exilul românesc din anii comunismului, observăm ca românii migrează doar de… 30 de ani.

Alexandru Cohal: Această lipsă de experiență a migrației românești duce la faptul că noi nu cunoaștem încă importanța păstrării și transmiterea limbii de origine a unei populații care efectuează migrația către generațiile viitoare. Noi nu vedem că pentru generațiile care vin necunoașterea suficientă a limbii părinților poate crea copiilor dezavantaje în ceea ce privește construirea propriei identități. Atunci când lipsește un instrument lingvistic esențial în familie, cu precădere la vârsta alegerilor, adică la vârsta la care se gasește copilul, viitorul adult în jurul vârstei de 20-22 ani în fața unor alegeri importante (stabilirea într-o țară, întoarcerea eventuală în România, găsirea unei munci, găsirea unei pasiuni, a unui partener de viață), în acel moment cunoașterea limbii părinților este de foarte mare ajutor în sensul în care favorizează o mai buna capacitate de alegere a generației viitoare.

Oana Topală: Ținând seama de lipsa experiențelor precedente în gestionarea migrației, cum se manifestă identitatea românească la migranții pe care i-ați studiat?

Alexandru Cohal: Răspunsul la această întrebare nu poate fi dat cu aceeași încredere cu care au fost date răspunsurile anterioare.

Noi nu am putut studia realmente generația a doua de migranți deoarece ea este un fenomen prea proaspăt, un fenomen în plină desfășurare. Adevărata generație a doua nici măcar nu există în numere foarte mari pentru că putem vorbi de generația 2.0 doar atunci când ne referim la copiii românilor născuți în țările de destinație a migrației. Generația așa-zis a doua este de fapt compusă din diferite subtipuri de generații secundare, acestea fiind cei care sunt născuți în România și pleacă la doi-trei ani, cei care pleacă cu măcar ciclul primar făcut sau cei care au făcut chiar liceul în România și ajung acolo deja cu un bagaj lingvistic și cultural foarte format față de adevărata generație a doua, cei care sunt născuti în Occident. Este greu să ne referim la o a doua generație, științific, fără să greșim.

Pe lângă asta, cercetările nu au putut să meargă foarte în adâncul problemelor pentru că acești copii sunt încă într-o primă fază a proceselor de aculturație. Unele lucruri însa am reușit să le investigăm.

Este clar că tinerii pe care i-am intervievat eu și colegii mei de la Iași cu precădere în Italia, în Spania au manifestat o foarte deschisă curiozitate față de țara părinților și față de țara lor, în cazul celor care au trăit o bună perioadă de timp înainte sa fie luați de părinți în străinătate. Este o curiozitate sănătoasă față de reperele culturale românești concomitent cu demonstrația faptului că ei aveau solide repere culturale și de viață, și de mentalitate occidentală înmagazinate. Este posibil ca cele două fenomene să fie corelabile pozitiv. O bună inserție în țara de destinație a migrației se poate corela pozitiv cu o inserție în cultura părinților și lucrul acesta se petrece un pic împotriva senzației de abandon câteodată cultural pe care unii din tineri îl declară. Unii tineri ne-au spus că părinții lor deseori îi intimidează în exprimarea românității prin faptul că părinții impun și cer copiilor rezultate foarte bune la învățătură în țările de destinație a migrației și în același timp inhibă direct sau indirect cunoașterea limbii române scrise, cunoașterea limbii române în general și asta pentru o mai bună cunoaștere a limbii italiene, franceze, spaniole din țările din Occident unde ajung  emigranții.

Mai este un lucru important : cu cât parinții manifestă un naționalism lingvistic și cultural mai pregnant în limba română, cu atât copiii se simt sau pot să se simtă nu destul de echipați pentru a face față părinților, se pot de multe ori închide în sine și par depărtați de cultura și de limba română.

Oana Topală: Cum se manifestă tinerii, cei care sunt născuți în străinătate, știut fiind că aceștia nu mai au reperele noastre culturale, ci sunt cetățeni ai țării de destinație a migrației?

Alexandru Cohal: Mi s-a întâmplat nu de puține ori ca în timpul interviurilor să înceapă interviul cu familia iar copiii de români să nu rupă un cuvânt în românește sau oricum să stea cu ochii în pământ pentru că nu au note bune, declarându-mi inițial că nu știu să scrie și nici să vorbească în românește și că ar prefera să avem o interacțiune în italiană sau în spaniolă.

Pe măsură ce timpul trecea și părinții părăseau camera, aveam să aflu, vorbind direct cu acești copii de migranți, că de fapt ei cunoșteau limba română, că aveau într-adevar un lexic redus dar cunoștințele lor de limba română și reperele lor culturale erau mai puternice decât lăsau să se vadă de față cu parinții. De ce ? Tocmai pentru că simțeau această vină de a nu se putea exprima curent și fluent ca părinții și simțeau cu atât mai mult o vină pentru faptul că părinții lor le impuneau să vorbească foarte bine în limba de destinație a migrației și foarte bine în limba română pe care însă nu le-o cultivau.

Acest tip de purism lingvistic care comportă neamestecul celor două limbi, în cazul celor din Belgia franceza cu româna sau flamanda cu româna, dorința părinților de a nu amesteca ei înșiși aceste două limbi în exprimarea curentă se transferă asupra copiilor cărora li se cere să nu amestece cele două sau trei limbi. Or, pe de o parte la bilingvi si multilingvi aceste fenomene sunt cu totul naturale și este inuman sa ceri unui copil să nu facă lucrul acesta pentru că și adultții ei înșiși fac asta. Pe de altă parte, o dată ce nu oferi copiilor cursuri intense de limbă și literatură română scrise și vorbite, atunci nu poți cere copiilor acest tip de purism lingvistic. Cei care greșesc în acest caz sunt tot parinții.

Pe scurt, ceea ce am reușit să vedem noi este că tinerii, copiii cunosc mai bine decât lasă să credem în prima instanță ce înseamnă România, ce înseamnă limba română și ce înseamnă românitatea dar că ei nu practică destul nici una, nici alta și foarte probabil, dacă se merge așa, în câteva zeci de ani limba română va deveni pentru ei nu un reper cultural de folosit zi de zi, ci limba română – o limbă de muzeu și cultura română – un element de decor.

Va urma partea a III-a a interviului.