Despre migrația românească. Interviu cu Alexandru Cohal – partea I

L-am cunoscut pe Alexandru Cohal în 2018. Ne-am întâlnit la Iași, într-o zi de sfârșit de iunie învăluită în mirosul teilor din parcurile de lângă Universitatea „Al. I. Cuza ».  Îmi amintesc eleganța și cordialitatea cu care m-a primit în biroul de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Alexandru Cohal mi-a vorbit atunci prima dată despre scrierea unui ghid de identitate româneasca iar timpul petrecut a trecut cu viteză uimitoare, prinși fiind în discuția despre migrație, identitate și repere culturale, misiunea profesorilor de limba română în diaspora și locul copiilor de migranți. Pe 14 noiembrie 2020, în plină perioadă pandemică, la Palatul Culturii din Iași a avut loc lansarea cărții „Din clasă, acasă. Ghid de identitate culturală românească”, lucrare al cărei coordonator este Alexandru Cohal.

Alexandru Cohal este cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Academia Română, filiala Iași, Departamentul de dialectologie și sociolingvistică si s-a specializat în sociolingvistică la facultatea de sociologie, la Roma, cu doctoratul în sociolingvistică (specializarea sociolingvistica migrației) la Pavia (Italia).

Domnule Cohal, vă multumesc că ați acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebari despre două subiecte actuale : familia migrantă ca unitate conceptuală a fenomenului migrației și transmiterea identității dinspre părinții migranți, de origine română, către copii.

Când vorbim despre migrație în Romania și chiar și în interiorul comunităților de migranți din Occident, atenția noastră se îndreaptă cu precădere  către prima generație de migranți, la nivel de instituții, la nivel de discuții despre șoc cultural sau/și adaptare la Occident. De cele mai multe ori, migranții se coagulează în asociații culturale sau sunt grupați pe lângă parohii iar atenția lor nu se îndreaptă în mod consistent înspre transmiterea identității (aici mă refer în mod special la transmiterea limbii de origine) către copiii lor, așa zisa a doua generație de migranți. Multi părinți migranți aleg să nu vorbească românește în familie, într-o cantitate suficientă transferării limbii de origine către copiii lor și nici nu intenționează să-i stimuleze pe aceștia să scrie în limba română.           

Alexandru Cohal: Consider că există o atenție cam dezechilibrată în sensul în care foarte mult se pune accent pe prima generație de migranți și mai puțin spre deloc pe a doua generație de migranți. Dar nu din perspectiva declarativă sau festivă, ci din perspectiva unor acțiuni conștiente și care sa fie exprimate prin actiuni de durată, consolidate și conștiente de misiunea celei de-a doua generații. Nu că nu ar fi acțiuni, idei, oameni entuziaști, dar prea puțin se face pentru a doua generație, prea puțin este construit să țină à la longue rolul și funcția pe care asociațiile, instituțiile românești sau multiculturale le au în susținerea primei generații de migranți.              

Acest dezechilibru duce la folosirea celei mai mari părți de energie migrantă către acoperirea nevoilor părinților și copiilor, firește, dar în principal în ceea ce privește păstrarea, consolidarea identității și a românității în prima generație.                                                                      

Aici trebuie văzut prin ce exprimăm noi, românii, identitatea, românitatea noastră. Limba are un rol important, așa am fost educați, România s-a construit în secolul XIX prin această unitate lingvistică. Lucrurile au fost duse mai departe în comunism și unul dintre pilonii principali, poate cel mai important probabil, după istorie, sau în egală măsură cu mitizarea istoriei, este și mitizarea limbii române ca limbă unitară, legendară, asuprită. Plecând de la modul în care limba română este văzută în interiorul românității primei generații, putem discuta despre rolul limbii române în ceea ce privește copiii acestora, a doua generație.

Care este, din perspectiva dumneavoastră, rolul pe care limba îl (mai) are în construirea identității ?

Alexandru Cohal: Fără să vorbim nici măcar de migranți și de migrație, limba română are un rol important în România în definirea relației noi-ceilalți. Ne identificăm ca români în principal prin faptul că vorbim limba română și atribuim limbii române pe lângă caracteristile care o disting (o limbă neolatină, o limbă interesantă din multe puncte de vedere lingvistice și culturale în sens larg) și foarte multe valori inventate, afective care uneori merg până la exagerare. Uneori putem merge către o exagerare a latinității limbii române, alteori mergem către o exagerare a substratului și descoperim că limba dacă este limba originară, un fel de sanscrită. Lucrul acesta este moștenit din secolul XIX și, din păcate, comunismul nu a făcut decât să exagereze prin național-comunism în anii ’70 această exagerare a rolului limbii române în construirea identității românești.                   

Aceasta este moștenirea cu care migranții ajung în străinătate, migranții care au acum 40-50-60. Această imagine față de sine și față de limba pe care o vorbim ne arată imediat că suntem diferiți de multe dintre comunitățile lingvistice care ne primesc în Occident. Spre exemplu, cazul belgian sau cel elvețian care reprezintă cazuri nu de unitarism lingvistic ca în România, ci de multilingvism.

Cum s-ar putea menține (sau înlocui) limba maternă și românitatea, în general, în țările în care românii pleacă la muncă ?

Alexandru Cohal: Deseori, pentru mulți migranți unitarismul lingvistic românesc și orgoliul lingvistic pe care noi îl avem din țara de plecare se ciocnesc cu noi realități în care multilingvismul și relativismul  lingvistic sunt preponderente. Asta duce la două alegeri în esență: ori la exagerarea românismului lingvistic și a originalității și superiorității limbii române față de noi înșine și față de cei straini ori, uneori, în cazuri mai puține, dar interesante, la o trecere în plan secund a  limbii române.                                   

Am putea face o corelație între aceste exagerări care pot duce la efecte diametral opuse. Dacă în România am fost și în continuare suntem învățați că limba română este legendară, asuprită de limbile care o înconjoară, originală, nemuritoare, aceste exagerări pot duce în contact cu alte limbi străine la sentimente și comportamente de respingere, de punere în plan secund a limbii române, chiar la prima generație de migranți.                              

Cercetările mele au demonstrat că unii dintre migranți reactionează așa inclusiv ca efect al exagerării pe care o resimt în rolul acordat limbii române pâna la momentul plecării din România.

Însă a doua reacție, la fel de bine reprezentată de migranți, este aceea a unei limbi române care devine prezentă, foarte agresivă, în repertoriul lingvistic al migrantului. Spre exemplu, în Belgia mă aștept să fie limba franceză limba majoritară dar și limba română să aibă un rol foarte puternic și să concureze limba franceză. Românii de prima generație își pot baza această prezență în toate registrele limbii române vorbite, mai degrabă decât scrise, în Belgia. Spre exemplu, mă pot aștepta ca bună parte din acest orgoliul lingvistic să aibă de-a face cu modul în care România lui Ceaușescu în principal și chiar și România de astăzi construiește identitatea românească prin centralitatea limbii române cu toare caracteristice de secol XIX de care am amintit.                                                                                                                          

Marea majoritatea a românilor se află între cele două extreme, cele ale exagerării importanței limbii de origine și a exagerării neimportanței limbii de origine în repertoriul lingvistic nou. Aceștia aleg să aibă un repertoriul lingvistic complex, în care există dialectul sau graiul local din Moldova, de exemplu, limba română, cea învățată la școala, graiul local sau dialectul din Belgia și franceza sau flamanda. În acest context trebuie vazută limba română. Dacă în cadrul repertoriului lingvistic al primei generații lucrurile sunt destul de clare și destul de echilibrate între limbile din România, repertoriul lingvistic din țara de origine și cel adăugat în țara de destinație, pentru copii lucrurile sunt un pic mai simple. În cazul lor ponderea cea mai mare a repertoriului lingvistic este umplută de limba sau varietățile lingvistice din țara de destinație a migrație. Dar din nou depinde atitudinea pe care o au părinții.                              

Între cele două extreme, cele de exagerare a importanței limbii române în construirea indentității și cele de minimalizare a importanței limbii române în construirea identității, există mai multe alegeri. Dar chiar dacă ne poziționăm la mijloc vom observa că nu există o adevarată, consolidată și de lungă durată atenție în ceea ce privește transmiterea limbii române către a doua generație de migranți, în orice caz nu prin scris. Există și câteva excepții : cursurile de limbă română organizate de Institutul Limbii Române sau diferitele activități sporadice de predare a limbii române și a elementelor de limbă româna scrisă prin asociații, parohii.            

Asta arată că migranții vor să folosească achiziția cât mai rapidă și cât mai completă a limbilor, a varietăților lingvistice din țara de destinație pentru o mai bună integrare a copiilor. Acest lucru demonstrează faptul că, în fond, există pentru marea majoritate a românilor o plecare simbolică din România, cu totul și care nu prevedere întoarcerea în țara de origine a migrației. Pe de altă parte, aceasta ne arată și lipsa de experiență a migrației românești, e prima dată în 200 de ani când migrăm.  

Va urma partea a II-a a interviului.