Guzanja de Simona Poclid

Romanul „Guzanja” de Simona Poclid, apărut în 2024 la editura Eikon, plonjează cititorul într-un tablou deopotrivă al goticului și al simbolismului ancestral al trecerii prin existența de lut supusă greșelii și suferinței. La nivel pictural, cartea trimite spre „traducerile” în imagini ale Evului Mediu, la reprezentările lui Jheronimus Bosch, la acea „Laatste Ordeel/Judecată de Apoi”.

Trupul și sufletul personajelor Simonei Poclid sunt bucăți de lut pe o roată în veșnică apăsare. Rânduite a suferi o vină a personajului în sine, fiecare plătește sub greutatea muncilor sale interioare o adâncire în patimă, un regressum ad uterum în vid. Alegoria cu care autoarea încununează acest roman are nevoie să fie pe larg analizată pentru a intra în infernul semnalat de învelișul cuvintelor și al sensurilor primare, pentru a pătrunde în măduva suferinței, în căderea din Raiul absolut.

Simona Poclid contorsioneaza limba și căutarea literară într-atât încât prin romanul său menirea sa auctorială devine una a expierii prin lepădarea de păcatul de a fi prunc, femeie sau bărbat, om. Îmbrăcate în impuritatea ideii de a greși încontinuu, personajele deschid porți spre eliberare. Există o frământare lăuntrică mai accentuată decât cea întâlnită în acest roman în literatură contemporană? Simona Poclid își avântă ca un pescar, cu nonșalanță, undița spre niveluri de conștiință îngropată, spre un subconștient arhaic, îmbracă vocea narativă într-o mantie viață-moarte, într-o peregrinare fără sfârșit între tărâmurile realității și ale subconștientului.

Ca cititori suntem confruntați cu o jelanie a pământului, călcăm alături de personaje spre niște mituri ancestrale ale unei ordini puse sub semnul întrebării. Eterna suferință, imaginea lumii răsturnate prin viața-bocet a Guzanjei. Cartea scoate la suprafață temerea ancestrală a omului în fața morții, fără menajamentele constrângerilor sociale, ci din dorința de a scoate la iveală adevăratul joc de-a viața și ascunzișurile sub care omul își duce existența. Chestionarea subiectelor maternității, paternității, al stagiului copilăriei ca și creștere de sub vocile parentale confundate cu stihiile dezlănțuite sub forma unui tragism exagerat de liric și dureros.

Ne aflăm sub semnul unei revoluții a simțurilor sufletești, într-o înaltă stare de durere și recunoaștere, de asumare a lucrurilor nedorite în literatură pentru că pe lângă latura viscerală a cărții, ea întrunește și o cale a literaturii neacceptate prin suferința ei ca artă. Ce putem defini în termeni literari din suferința omului este acceptat fără opoziție, ceea ce doare și crucifică ființa umană este osândit și fugărit, de aceea demersul autoarei apare ca o repoziționare în fața expresivității.

„Guzanja” este despre ceea ce zace nespus și ferit de lumină, este despre asumarea literaturii ca vindecare, despre închiderea rănilor în cântec, bocet, doină de jale sau blestem, despre specii literare și oralitatea care suferă în urma unei literaturi luminos exprimate, despre o judecată de pe urma literaturii. Nu întâmplătoare, lectura romanului pe insula omului cu masca de fier, Insula Sainte-Marguerite din arhipelagul Lérins, a devoalat un sens al frângerii chipului de lut în fața suferinței umane fugărite din matricea expresivității lingvistice și literare unanim acceptate.