Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu
Premiată pe 20 mai 2025 la Gala Observator Cultural la categoria Lyceum, apărută la editura Litera, colecția Folio in 2024, o carte de o sensibilitate covârșitoare, la intersecția dintre literatură, muzică, psihologie, Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu este un sublim elogiu adus cu toate mijloacele narative realismului magic.
Experiment antropologic specific realizat prin dansul apropierii și depărtării de destinele personajelor, așa cum au fost ele scrise de acel narator din umbră, dar omniscient, romanul coboară lupa asupra personajului Johannes Schell și a dublei sale existențe la momentul unui prezent absolut ce încorporează atât Lumea Nouă, cât și Lumea Veche : « Cu toții suntem născuți din copii pierduți ». Copilul și adultul Hanno, diminutivul lui Johannes, pendulează între trecut și prezent, într-o echilibristică a similarităților. Crescut de trei mame, iubind o femeie pe care o cunoaște mai întâi ca fetiță, urmând ca apoi să îi crească fiica pentru o scurtă perioada de timp, iar mai apoi să trăiască în proximitatea fiicei acesteia, la rândul său mamă de băiat. Oglindirea Omi-mama-mătușa și Grete-Clara-Martha-Theo este pe alocuri întretăiată de vreun tată absent, de Hanno, de Ioan cel prezent sau de Sebastian, dar și de proiecția imaginară a cățelului Spatzi care se întrupează ulterior și însoțește bătrânețea lui Hanno. Avem de-a face cu un ADN al trăirilor spiralate între istorie și basm.
Din punct de vedere stilistic, autoarea tranșează cu o cutezanța psihanalitică sufletul și mintea personajelor sale, un buchet de frământări, frici și mici victorii în fața implacabilității timpului istoric. « Lumea nouă vine la pachet cu fărâmițarea asta, cu risipirea de sine. » spune Theo despre Atlantida urbană pierdută, cartierul Uranus. Castelul, reprezentare alterată a Muntelui Vrăjit ( Der Zauberberg) de Thomas Mann la nivel metaforic, dar și a muntelui coborâre în infern din Flautistul din Hamelin de Goethe, frații Grimm sau Charles Perrault – căci interpretările culte ale legendei medievale au abundat cultura germanofonă și nu numai – este un loc magic în sine. În jurul lui, istoria dă târcoale precum o vulpe și de fiecare dată câte un Mic Prinț își pune întrebări existențiale, surprins fiind în transa trăirilor personale. Castelul e o ființă cu suflet. Partea a doua, Das Hausgeist, spiritul casei, ne conduce cu viteza luminii între existențele paralele, cu abolirea timpului și spațiului. Mici frânturi, firimituri îl conduc pe Hanno pe drumul vieții sale. Hanno, Hansel , întreaga sa existență este o preumblare între Lumea Veche a Germaniei origine a sașilor, și Lumea Nouă, pământul dintre Carpați de unde, în sens invers, în comunism au fost goniți acești copii pierduți din nou : « O să plouă peste noi cu aur și copiii vor înainta în borta care s-a căscat în piatră și vor pătrunde în munte mai adânc … iar mâine o sa ne trezim mai vii ca azi într-un oraș la fel de mort ».
Temele explorate cu finețe cuprind în nucleul lor trecerea timpului, tinerețea și bătrânețea, boala și moartea, traumele copilăriei, imaginea intelectualului și a omului multicultural, emigrarea și re-emigrarea interpretate în cheie romantică, Sturm und Drang : « foamea medievală care macină mințile romanticilor germani » .
Hanno se întoarce așadar acasă cu fiecare peregrinare, mai întâi spre studenta la franceză Clara, lumina în marele oraș, apoi spre fantoma tatălui absent, împins de binevoitorul profesor Der Wolf într-o Germanie schimbată, apoi înapoi spre Clara cea maternă. Bucăți de paradis pierdut se regăsesc în toate personajele, legate cu pârghii nevăzute în a-și duce existența în vreun anume fel de acel Castel : « Unde se duc orașele când mor ? » Castelul de Kafka, Das Schloss, o trimitere literară care ne ancorează în literatura suprarealismului. Ne dăm seama că am primit firimituri de la bun început și că literatura folclorică europeană ne-a fost servită din belșug, dar că aceste simple basme nu sunt atât de inocente, ele sunt doar un început, poate un algoritm antropologic în cele din urmă, o obișnuință pavloviană după care un filolog, « un samsar de cuvinte » (nu pot să nu mă gândesc la Gregor Samsa) își duce apoi existența.
Palierele de vizitare a romanului Castelul din orașul meu sunt nu puține la număr, dovadă stând abundența logică și exhaustivitatea argumentelor culturale și antopologice care se insinuează acțiunii. În sine, cartea este un roman spectacular prin dinamismul vieților interioare. Personajele sunt în sine un scop al actului creației, ele sunt pilonii cărții și tind spre o reprezentare totală a omului pe care fiecare îl încorporează. Personajele sunt construite din acele felii de viață cu care se identifică. Simpla pomenire a lui Till Eulenspiegel le fărâmițează și le transformă creator, cioburile de suflet revelează alte suflete, ca în povestea crăiesei zăpezilor sau « povestea scoasă din cutiile de metal ale lui Omi ».
Ciclicitatea evenimentelor și existența paralelă a cosmosurilor de poveste, de viață reală, palpabilă prin documente de epocă, prin concluziile de viață scrise în trupul și memoria lui Hanno, ne aduc în fața unui tablou general. Lecția de literatură pe care romanul o susține este aceea a unei călătorii spre Itaca unei filologii germanice personale. Personaj în propria viață, Hanno este subiectul de curs pe care îl predă prin literatura trăită pe propria piele. Roman al arhetipurilor literare, Castelul din orașul meu zugrăvește pe fundalul muzical al marilor maeștri Mahler, Satie, Dvorak, o poveste extraordinară despre supraviețuire.
« Trăiesc în basmul meu personal”, spune Hanno.
« El așa trăiește, cu povești. », « Hanno așa trăiește. El mereu așează o pânză de poveste peste realitate. » spune Clara Marthei.
Fotografie reprezentativă: Grupul Editorial Litera, Ioana Bâldea Constantinescu
Răspunsuri