Inima hiperkinetică de Cristina Bogdan

Profesor sau scriitor? Cercetător sau taumaturg? Aceasta e întrebarea.

Cristina Bogdan este omul cercurilor concentrice, o oamă, aşa cum se autodefineşte, care trăieşte prin bătăile de inimă ale literaturii. Am putea spune că o aude cu stetoscopul, chiar cel împrumutat, al bunicului, căci în pieile ei trăiesc ochi, buze, morminte pe care le cinsteşte nu doar prin coliva de suflet, ca împărtăşire a sacrului nemuritor, ci le împrumută suflul de viață, le remodelează lutul pentru a ne arăta că veşnicia există concret. Cristina Bogdan e în afara şi în interiorul inimii ei deopotrivă. Ne-a câştigat tuturor inima prin acest volum defibrilant dacă îmi este îngăduit, brilliant (FR) şi taumaturgic. Cum să vii de hac morții, à la Ivan Turbincă, în chiar actualitatea poeziei româneşti, adică printr-un act de creație accesibil precum poezia, dar cu o cheie fină care deschide cutiuța poetico-filosofică spre ispăşire? Prin neuitarea şugubăț orchestrată şi argumentată, quod erat demonstrandum, nu în principal prin filtrul eruditei meserii de thanatolog, dar prin stratul subțire de eros absolut, de chemare la viață în ciuda secolelor sau deceniilor, a rafturilor prăfuite sau cariilor, descendent, până la proximitatea ființei în carne şi oase, din dreptul inimii noastre, cu care batem la unison.

Apărut la editura Eikon in 2025, volumul Inima hiperkinetică a plecat spre cititori într-un vals al Dunării, acaparând simboluri ale unirii, Palatul Cuza, şi ale rafinamentului literar, oraşul lui Panait Istrati, şi cucerind apoi prin farmecul de inimă albastră al chimerei liric-artistice, al corpusului ut pictura poesis, alte cetăți de duh şi idee. Un epistolar poetic este năvodul pe care autoarea îl aruncă acelor apostoli ai cuvântului şi creației, cărora li se adresează intim şi solemn, pe care îi invocă în realitatea noastră pentru a ne arăta că este posibil să fim (iar) contemporani cu Marquez, Martin, Steinhardt, Rilke, etc. Timpul este nisiparnița pe care autoarea ne-o fixează vizual pentru a băga de seamă şi a fi conştienți de materie, de trecere, căci altfel nu am putea desluşi îndepărtarea de noi. Hiperkinetismul inimii este conținutul timpului, care scurs cu folos, în mişcarea continuă a sistolelor şi diastolelor armonizează toate inimile într-una, într-un singur organ colectiv. Inima poetică pompează spre trupul de litere, le ține vii, aşa cum un decan ține vie o universitate, un profesor clasa de studenți, un scriitor trupul de cititori şi aşa mai departe.

„Noi fără doi” este un alt fel de concentricitate tipică sistemului filosofic al iubirii definite de Cristinei Bogdan. În el se regăsesc sute de mii de paşi, altare cu sfinți, recenzii ale locurilor, oamenilor şi cărților parcurse împreună cu domnul Dragoş Bogdan cu care realizează un experiment antropologic ieşit din comunul vieții noastre. Pe de o parte este vorba despre reînvierea unei tradiționale băuturi balcanice reprezentative pentru Bragageria Bogdania şi pentru o bună parte din istoria Țării Româneşti, pe de altă parte acest networking literar pe care îl promoveaza este o actualizare şi o continuare a saloanelor literare de odinioară, poate şi un market editorial, dar cu siguranță o manifestare culturală de o eleganță regală. Nu fără legatură cu împlinirea celor 150 de ani de la naşterea Reginei Maria, protectoare şi susținătoare a culturii şi literaturii, apariția cărții Inima hiperkinetică este de fapt o celebrare inclusiv a inimii Reginei, căci prin dinamismul rolului său și al vieții, această inimă neobosită a cunoscut deopotrivă fericirea şi întristarea prin paleta de expresii de la „cu inima în dinți” la „a-şi face inimă rea” sau de la „a avea o inimă mare” la „a-și da inima pentru” țară. Toate aceste legături de suflet înveşmântate în purpuriul poetic au primit chip şi trup grație pictorului Constantin Cioc, din al cărui act de geneză vizuală s-au întrupat cuvintele autoarei Cristina Bogdan ca tablouri.

Şi totuşi, autoarea scrie despre ea şi despre ei, despre viața ei sub existența lor, a acestor oameni-repere după care literatura nu mai este la fel şi pe care nu îi poate omite. De aceea, a literaturiza predecesorii, a-i transforma în personaje pe aceşti creatori stabiliți, reprezintă a deificare, o scoatere la lumină. Nu sunt lăsați să moară, încă le bate inima hiperkinetic în hora oamenilor din cartea Cristinei Bogdan, ei abia acum ies la lumină, ca dintr-o (re)naştere. Să-i cunoaştem, aşadar, prin pana poetică a scriitoarei Cristina Bogdan, cu transliterare aproximativă:

Scrisorile se vor întoarce în copaci

Lui Gabriel Garcia Marquez

Niciodată scrisoarea primită nu e aceeași cu epistola primită

După cum plecarea nu are gustul întoarcerii

Niciodată cel care rămâne nu îl va înțelege până la capăt,

Până la capătul drumului pe cel care pleacă

Ușa se închide încet apropiindu-i pentru întotdeauna pe statornic și pe hoinar

Și nu poți să nu te întrebi care dintre ei rătăcește mai mult

Cine prinde rădăcini mergând și cine descoperă lumi rămânând ?

Cheia, cheia e la tine acum

Și pentru că n-ai mai găsi nicio poartă de desferecat

Ai făcut-o inel

Să te locuiesc în timp

O să treacă și asta

Scrisorile se vor întoarce în copaci

Și pașii pierduți în bocanci

Tu te vei așeza statornic drumului,

Dar eu voi ieși din lume, din tine

Ca dintr-o poveste a cărei șa mi-a rămas

Dintr-o dată prea mică

Și ai să mă cauți aici, aiurea, mereu

Până-n ultimul fir din barba lui Dumnezeu

Depositio

Lui Nicolae Steinhardt

Poezia nu e o stare de spirit

Ci un sentiment crucificat

Iar cel care citește poezie

Un Iosif din Arimateea

Coboară strigătul de pe cruce

Și îl așează în grabă

În peștera memoriilor sale 

Ca și cum

Lui Rainer Maria Rilke

Să scrii e ca și cum

Te-ai dezbracă cu o mâna

Și cu alta te-ai îmbrăca

Te dezbraci de ceea ce simți

Și te acoperi ca un Argus Panoptes

Cu mii de ochi, toți la vedere, închiși

Orbirea nu e absența privirii,

Ci excesul ei

Beat de atâtea văzute cobori tiptil

În invizibil

Să scrii

E ca și cum ar ploua în tine cu tăcerile celorlalți

Le strângi pe toate într-un ciubăr în care te scufunzi noaptea

Pe luna plină

Ca să te trezeșți în apele unui singur cuvânt

Să scrii e ca și cum ți-ai pregăti pomana de viu

Iei parte la ea

Doar ca să fii sigur că li te-ai împărțit

–          Luați, mâncați, beți și vă îmbrăcați cu mine !

Să scrii e ca și cum ai iubi

Să iubești e ca și cum ai scrie, cu frică și cu tremur,

Cu slovă de foc, cu litera stacojie