Interviu cu Liliana Lazar, scriitoare de limbă franceză de origine română care a primit Premiul celor 5 continente ale Francofoniei pentru literatură

 „Ce curaj îṭi trebuie ca să scrii în zilele de azi un roman fantastic. Ce curaj ṣi câte cunoștinṭe! De acest curaj, de aceste cunoṣtinṭe face dovada o tânără româncă, Liliana Lazăr cu unul din cele mai originale romane din ultimii ani, Terre des affranchis, Editura Gaïa. Un roman foarte bun care, din păcate, nu a primit toată atenṭia pe care o merita, chiar dacă a reṭinut-o pe aceea a câtorva critici avizaṭi care au comparat-o cu Grimm sau cu George Sand.”
(LE CLÉZIO, Publicat pe 02/09/2010 à 16:02 | Le Point)

Eram tinere, fără griji, pline de idealuri. Locuiam în aceeaṣi cameră sărăcăcioasă de cămin, mergeam cu acelaṣi mare drag în parcul Copou ṣi mâncam iarna cu aceeaṣi poftă slănină ṣi brânză de burduf. Eram studente la litere ṣi ne jucam uneori „de-a francezii”, simulând interviuri în limba lui Voltaire, căci prin ’90 programele Erasmus abia mijeau. Liliana ne dădea clasă: vorbea deja fluent franceza prin anul doi de facultate – spre marea noastră admiraṭie ṣi niṭică invidie. În rest, originală: nu făcea niciun efort să iasă în faṭă – o modestie care o punea puṭin în umbră vis-à-vis de vedetele ce populează, de regulă, an de an facultăṭile. Nici sclavă la buchea cursului nu era. Ştiinṭa ṣi-o aduna enciclopedic din literatură ṣi, când vorbea de câte-o carte, toată pasiunea i se aduna în nemăriginirile albastre ale ochilor ei, de obicei scăldate într-un aer visător.

Anii au trecut, am terminat facultatea… cu toṭii ne-am urmat propriul destin… Liliana a plecat în Franṭa. Am uitat-o. Şi ea pe mine. Ca toṭi ochii care nu se văd.

Într-o zi, am văzut într-o revistă literară un articol ṣi o poză care-mi părea cunoscută. M-am uitat mai bine ṣi mi-am recunoscut fosta colegă de facultate: Liliana Lazăr avea să vină la Bruxelles la Festivalul Literar Internaṭional Passa Porta în calitate de tânăr scriitor francez cu nenumărate premii în Europa, dar ṣi în Canada ṣi – să nu-mi cred ochilor – Premiul celor cinci continente ale Francofoniei pentru primul său roman „Terre des affanchis” (tradus în româneṣte „Pământul Oamenilor liberi”, Editura Trei).

Alături de nume mari ca Orhan Pamuk, câṣtigător Premiului Nobel pentru literatură în 2006, sau Philippe Claudel una din iubirile mele literare, Liliana avea să vorbescă în 2011 publicului din Belgia. Bineînṭeles că aveam s-o văd, deṣi m-a costat Claudel pe care îl urmăream de ani.

În martie 2016, Lilianei Lazăr i s-a publicat un al doilea roman – Enfants du diable – un roman de aceeaşi consistenţă literară şi istorică. Când am intrat în Tropismes, cea mai mare librărie francofonă din Bruxelles, şi am întrebat de cartea ei, am fost impresionată de reacția imediată, entuziastă a librarului: „Aaaa, cum să nu, e o carte pe care n-o poṭi uita repede: tare!”. „Tare? În ce sens?” întreb nedumerită. „Da. Tare ca subiect și tare bună”. „E dificil de citit?” întreb din nou, gândindu-mă că lectura într-o limbă străină poate reduce niţel plăcerea. „Nu, dar tema aleasă e dură: copiii orfani din România”. Cartea ieṣise abia de vreo săptămână.

Am citit-o: da, tare! O mare dramă din multele drame ale României este pusă în discuție: situația copiilor din orfelinatele româneṣti în anii epocii de aur. Imaginile traumatizante ale orfanilor înfometați, bătuṭi, bolnavi, netratați, neîngrijiți, abuzaṭi sexual, din casele de copii comuniste româneṣti, imagini făcute cunoscute după Revoluṭie în toată Europa de către junaliṣti, dar prea puṭin cunoscute nouă, românilor, legile absurde cu privire la avort ṣi procreare din perioada ceaușistă care au inspirat ṣi filme de succes  ca „4 luni, 3 săptămâni ṣi 2 zile” al lui Cristian Mungiu, revin în romanul Lilianei Lazăr sub forma unei poveṣti cu personaje ṣi relaṭii interumane complexe care se desfăṣoară în jurul Elenei Cosma ṣi a fiului său Damian, copilul furat.

Pe scurt: Elena Cosma, moaṣă de meserie într-un spital bucureṣtean, nu poate avea copii. Pentru că frumoasa roṣcată Zelda vrea să avorteze, Elena o convinge să-i dea ei copilul. Dar Zelda, mânată de sentimente materne, rupe promisiunea făcută de a nu contacta băieṭelul abandonat ṣi îṣi îndesește vizitele la Elena. De aceea Elena împreună cu băiețelul „ei” părăsesc Bucureștiul ṣi se retrag în satul Prigor din mijlocul pădurii, într-o Moldovă uitată de lume. Aici, învăṭând să trăiască în ritmurile vieții patriarhale, în care comunismul îṣi pune amprenta pe tradițiile ṣi obiceiurile oamenilor prin forṭa morală ṣi fizică a violentului primar Ivanov, Elena va propune înfiinṭarea unui orfelinat. Cu acest prilej, sunt scoase la iveală ṣi descrise prin ochii Elenei practicile inumane din orfelinatele româneṣti. În centrul poveṣtilor parcă desprinse din iad, se află destinele Laurei ṣi ale fratelui ei, Lucian. Lipsa de medicamente, de igienă elementară, situațiile absurde în care ordinele se bat cap în cap descriu un segment real ṣi extrem de dureros al comunismului. Astfel, Laurei i se face transfuzie de sânge pentru că nu are poftă de mâncare, consecinṭă a depresiei produse de pierderea tuturor celor dragi. După Revoluṭie, când occidentalii sensibilizați asupra situației din orfelinatele româneṣti adoptă copii, Laura, plasată iniṭial într-o familie franceză, este trimisă înapoi în România pentru că se descoperă a fi purtătoare a virusului HIV pozitiv.

Pe lângă grozăviile din orfelinatele româneṣti, scriitoarea condamnă în egală măsură ipocrizia, aplecările pedofile ale unor pretinṣi binevoitori occidentali.

Intriga puternică a romanului face lectura fluentă, uṣoară, dar de neuitat sunt descrierile idilice ale satului românesc.

„Acoperiṣurile argintii ale caselor luceau în lumina primelor raze de soare ale dimineṭii. Gospodăriile erau despărṭite una de cealaltă printr-un gard de înălṭimea unui om. În viile lăturalnice de pe dealuri, ṭăranii îi dădeau zor cu treaba. La trecerea autobuzului, unii se opreau din muncă, cu mâna pâlnie la ochi, scrutându-i pe cei ce veneau din oraṣ.

(…)

Afară aerul era aproape răcoros, pătruns de un miros de iarbă cosită. În spatele casei, în grădina ce semăna mai mult cu un câmp defriṣat, licuricii străluceau – mici puncte luminoase în întunecimea din zăvoi. Toate zgomotele ce le auzea erau noi pentru ea. Unele, ca lătratul câinilor, veneau din sat, altele – ṭârâitul greierilor sau ṭipătul în zbor al păsărilor de noapte – de prin apropiere. În depărtări, orăcăitul broaștelor trăda prezența unei ape.”

Critica explicită adusă ‚binefăcătorilor’ occidentali, veniṭi în „misiuni umanitare” în România, este ilustrată de lectura actriței elvețiene, Barbara Tobola, în emisiunea de cca 56 minute  dedicată romanului Lilianei, Entre les lignes la Radio-Televiziunea Elveṭiană: (min.  37:10 – 40:15).

„Sunteṭi dură cu românii, sunteṭi dură ṣi cu occidentalii”  i se spune Lilianei în acestă emisiune.

Sperăm că romanul va fi tradus cât de curând ṣi în limba română!

*

Acum câteva zile am stat de vorbă cu Liliana, care mi-a răspuns la câteva întrebări:

Liliana, ce te-a determinat să alegi ca temă a romanului orfanii instituṭionalizaṭi?

Tema iniṭială a romanului „Enfants du diable” era alta. Unul din personajele principale crescuse într-un orfelinat. Când am început să mă documentez asupra subiectului, a devenit o evidenṭă pentru mine că intriga se desfășura în această perioadă ṣi în acest context.

Povestea Elenei Cosma este inspirată din realitate sau este pură ficṭiune?

Povestea Elenei Cosma este pură ficṭiune. Ce mă interesa în acest personaj era dorinṭa ei de a avea un copil cu orice preṭ. Pe de altă parte, aveam nevoie de un personaj-cheie pentru subiectul ales. Meseria Elenei, moaṣă, nu e un hazard. Moaṣa vede toate aceste femei care nu mai voiau copii în timpul comunismului. Ea este cea care ajută, prin meseria ei, la aducerea pe lume a copiilor nedoriṭi. Dar ea nu poate avea copii – situaṭie paradoxală, drama ei personală. 

În romanele tale „Terre des affranchis” ṣi „Enfants du diable”, natura este mirifică ṣi joacă un rol important în crearea cadrului poveṣtii, este complice la viaṭa oamenilor cu rutina ṣi secretele lor. Ce te-a inspirat în descrierea satului Prigor din ultimul roman?

Satul Prigor seamănă cu Slobozia, cel din primul roman. Am crescut într-un sat asemănător din anumite puncte de vedere cu cele din romanele mele. Deṣi nu este un sat-tip, încerc să descriu un mod de viaṭă în care satenii sunt în comuniune cu natura, cu pamântul. Chiar dacă viaṭa nu e uṣoară, tradiṭiile se perpetuează de la o generaṭie la alta.

Pe de altă parte, cu toṭii păstrăm nostalgia timpului pe care l-am petrecut în ṭara noastră, în satul nostru natal. Dacă aṣ fi rămas în ṭară, nu mi-aṣ mai fi putut privi satul cu aceiaṣi ochi. Distanṭa înfrumuseṭează  lucrurile: îmi amintesc mereu cu duioșie ṣi plăcere de oamenii care îṣi dau bună ziua unii altora ṣi se opresc să vorbească cu tine de la sufelt la suflet, fără formalităṭi politicoase. Între oamenii satului există o anumită solidaritate pentru că împart aceleaṣi griji, bucurii …

Completezi o serie largă de scriitori străini care scriu în limba franceza: Milan Kundera, Emil Cioran, Samuel Beckett, Eugen Ionescu, André Makine, Agota Cristof… De ce ai ales să scrii în franceză?

Limba în care un autor decide să scrie nu e o trădare a limbii materne. Sunt lucruri pe care le exprimăm diferit în funcṭie de limba pe care o folosim. Dacă limba maternă este cea a sufletului, a sentimentelor, limba franceză este cea pe care am ales-o pentru a le exprima.

Ceea ce pot exprima în franceză nu pot exprima în acelaṣi fel în română: aṣ trăi o senzaṭie de pudoare, de inconfort. Trăind de zeci de ani în Franṭa, probabil am găsit prin intermediul limbii franceze o formă de libertatea în a mă exprima. Dacă m-am obiṣnuit să citesc mai mult în franceză, poezia o prefer în română.

Eşti stabilită în Franṭa de aproape 25 de ani. Cum vezi evoluṭia României din afară? Există asemănări între România ṣi Franṭa?

Locuiesc în Franṭa de douăzeci de ani, dar petrec cel puṭin o lună pe an în România. Insuficient însă pentru a putea judeca evoluṭia unei ṭări pe toate planurile. Multe lucruri s-au schimbat, o mare parte în bine. Bineînțeles că există asemănări între cele două țări. Aṣ dori să vorbesc de asemănarea oamenilor, care indiferent de limbă ṣi țara în care trăiesc sunt animaṭi de sentimente similare. Dar există și diferenṭe: românii au ajuns să vorbească fără să mai aibă răbdarea de a asculta. Fiecare are o părere, dar nu-i interesează ṣi părerea celuilalt. Sunt uimită când merg acasă de multitudinea de păreri pe care mai toṭi oamenii o au. Ei se simt bine, în securitate, când dau impresia că știu tot. În Franța, oamenii comunică. Fiecare e atent la ce spune celălalt. Sunt curioṣi despre ce se întâmplă și în alte părṭi. De aceea au fost interesați ṣi de ceea ce s-a întâmplat în România, după căderea comunismului; de exemplu, de situaṭia orfanilor din instituțiile numite „case de copii”. Cred că „îmi pasă” are aici un sens mai puternic. Pe de altă parte, românii pun foarte mult suflet în orice fac, fără să aștepte nimic înapoi. Şi asta fără a avea în spate organizații sociale, deci nu la nivel structural, ci individual. Spontaneitatea asta românească ṣi omenia gratuită îmi lipseṣte aici. La acest punct rămân român: dacă fac ceva, nu aștept recompensă, o fac din suflet ṣi atât.

Dacă ai putea schimba ceva la România, ṭara ta natală, ce ar fi acel „ceva”?

Nu am această pretenṭie. Dacă multe lucruri s-au ameliorat, drumul este încă lung; fiecare poate face ceva. Diminuarea corupṭiei e primordială. Aceasta ar permite oamenilor să-și regăsească încrederea în ei ṣi stima de ei înșiși. Această stimă pe care francezii o numesc „estime de soi-même” trece ṣi prin limbaj. Constat cu tristeṭe în ce mare măsură această limbă  pe care o îndrăgesc atât de mult este chinuită ṣi maltratată până ṣi pe canalele de televiziune. Violenṭa limbajului mă întristează, deoarece trădează în mare parte o stare de nemulțumire ṣi de neîmplinire a celor ce-o folosesc. Se aruncă cuvintele așa cum se aruncă ṣi gunoaiele, fără responsabilitatea urmărilor. 

Mulțumiri, Liliana Lazar!

***

Liliana Lazar este o scriitoare de limba franceza. Pentru romanul sau, Terre des affrachis (2009, editura Gaïa, tradus in limba româna ‘Pămantul oamenilor liberi’) a primit numeroase premii internationale : Premiul Premiera 2010 al auditorilor televiziunii RTBF (Belgia), Premiul 2009 al cititorilor din Armitière, librăriile din Roeun, Premiul primului roman al universităţii din Artois, Laureata în 2010 a Premiului celor 5 continente ale Francofoniei, Premiul Algei de Aur 2010, Premiul Soroptimist al Romancierei Francofone, Premiul Literar  Québec-France Marie-Claire-Blais 2011. În 2016 apare al doilea roman al autoarei, Enfants du diable (Copiii diavolului, roman, editura Seuil).

Nicoleta Beraru este scriitoare şi publicistă.
Debuteaza în 2018 cu volumul de eseuri si povestiri pentru adulti ‘Ardei iuti. Povestiri la imperfect’ pentru care a obtinut locul 3 la concursul Distinctii Cartea Anului 2018 al Organizatiei Itaca Dublin.
În 2019 publica romanul ‘Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite’, care s-a aflat pe lista de preselectii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franta, si pe locul 2 la concursul literar Distinctii Cartea Anului, Dublin.
2020: coautor – volumul colectiv de proza diaspora ’20.
2020: coautor – volum colectiv de proza Nuante de piper si ciocolata.