Nicoleta Beraru despre romanul „Regăsirea”

Nicoleta Beraru este profesor, traducător, publicist și prozator. Are multiple colaborări cu publicații online, precum  Ziare.com, Newsweek România, Revista Itaca Dublin (revista de cultură a scriitorilor din afară granițelor țării), Catchy like a women, Revista Organizației ADR Vlaanderen (neerlandeză). A colaborat pentru subtitrari cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM).
A debutat in 2018 cu volumul de eseuri și povestiri pentru adulți ‘Ardei iuți. Povestiri la imperfect’ pentru care a obținut locul 3 la concursul Distincții Cartea Anului 2018 al Organizației Itaca Dublin.
În 2019 publică romanul ‘Luluta și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite’, care s-a aflat pe lista de preselecții a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, și pe locul 2 la concursul literar Distincții Cartea Anului, Dublin.
2020 aduce două colaborări ca și coautor, una în volumul colectiv de proză Diaspora ’20, precum si în volumul colectiv de proză Nuanțe de piper și ciocolată apărut la editura Siono.
Luna acesta a apărut la editura Siono, Regasirea, un nou roman al Nicoletei Beraru, care, în opinia editorilor, are toate ingredientele pentru a fi considerat un reper în literatura română contemporană.  

Fiecare carte are o forţă, o energie, aproape mistică, pe care o aduce cuvântul scris, ca forma cea mai înaltă de conectare a minţii.

Simona Prilogan: Ce poveste are “Regasirea” în spate, ce încărcătură emoţională aduce cu sine?  

Nicoleta Beraru : Mulţumesc, Simona Prilogan, pentru interesul pe care îl manifeşti pentru noua mea carte. De gustibus non est disputandum este aplicabil oricărui domeniu – sper, aşadar, ca romanul ‚Regăsirea’ să fie pe gustul a cât mai multor cititori.

Revin la întrebarea ta: ‚Regăsirea’ este povestea a două prietene care se pierd şi se regăsesc după douăzeci şi opt de ani. Nu e vorba doar de regăsire în sensul de revedere, ci şi de o regăsirea a sinelui, de o aşezare în propria viaţă. În spatele romanului nu stă nicio poveste reală, ci doar ideea de prietenie. Într-o seară, cu vreo trei ani în urmă, mă uitam la filmul Stepmom cu Susan Sarandon şi Julia Roberts – jucau rolurile a două femei invidioase una pe cealaltă: e vorba de fosta soţie şi viitoarea soţie a unui bărbat, tată a doi copii. Aparent, nimic legat de ce am scris eu. Dar am fost atât de impresionată de întorsătura pe care relaţia dintre cele două a luat-o în momentul în care fosta nevastă află că are cancer, de forţa prieteniei nedeclarate, dar manifestate prin grijă şi ajutor de noua parteneră a bărbatului, încât am vrut să scriu despre prietenia dintre femei.

Habar nu aveam cum să încep. Dar, în general, fiecare avem un prieten bun. Şi de la acest prieten a plecat cartea mea. Am ales-o pe prietena mea din cea mai fragedă copilărie pentru că împreună cu ea am făcut o grămadă de şotii, alături de ea am trăit o grămadă de bucurii şi o mare de frici, am visat naiv, am împărţit secrete şi am împărtăşit primii fiori ai dragostei. Iar prietenia noastră durează peste zeci de ani, dincolo de graniţe şi de orgolii. Aşa că uşor, uşor, poveştile pe care mi le aminteam au început să se lege. Doar că, oricâte şotii am fi făcut şi oricât am fi visat, oricâte fricţiuni am fi avut – căci au fost, bineînţeles, nelipsite – viaţa noastră reală a fost prea cuminte pentru a putea umple o carte. Deşi am plasat această prietenie într-un context socio-politic care suscită interes – în timpul comunismului şi în zorii democraţiei – cartea rămânea săracă. Aşa că am recurs la multă ficţiune. Dacă la început personajele – cele două copile – prezintă similitudini cu noi la vârsta de şapte-opt-nouă ani, când acestea se maturizează, abia mai amintesc de modelele reale. Am creat  nişte destine dramatice, poveşti de viaţă bogate care să sublinieze valoarea prieteniei şi o intrigă care să poată susţine structura romanului.

SP : De unde a pornit ideea narativă a acestui roman?

NB: Aşa cum am povestit mai sus, ideea mi-a venit uitându-mă la filmul Stepmom – despre prietenia dintre două femei. În film, ordinea este alta: cele două personaje evoluează de la duşmănie la prietenie. În romanul meu, cele două prietene fac greşeli, dar pot să şi ierte.

Despre prietenie s-a scris mult. Există nenumărate exemple de prietenii puternice: în Vechiul Testament – regele-proroc David şi Ionatan, fiul regelui Saul, Don Quijote şi Sancho Panza, Esmeralda şi Quasimodo, … E un tărâm bătătorit, dar inepuizabil, care-ţi permite să mergi în ce direcţie doreşti. Naraţiunea s-a conturat abia mai târziu. Nu am ştiut de la început ce poveşti voi spune sau unde voi ajunge la final.

SP : Cum evoluează personajele din carte?

NB: Protagonistele pendulează între prezent şi trecut. În poveste există multe flashback-uri şi poveşti în poveşti, nu există o linie cronologică. Mai întâi, în prezent, le găsim, undeva în Franţa, apoi, în trecut, în România comunistă a copilăriei şi adolescenţei lor, într-un orăşel de provincie. Locul acesta este înfăţişat, în esenţă, după chipul şi asemănarea oraşului în care am crescut, fără ca în mod necesar să fie acesta. Pentru că, aşa cum nu mi-am propus să scriu biografia unei prietenii, nu mi-am propus nici să fotografiez oraşul natal. Am folosit târgul moldav doar ca model, aşa cum un pictor foloseşte o carte poştală pentru a realiza o pictură – am inserat în descrierea sa tuşe groase şi nuanţe nenumărate. Şi la acest nivel, ficţiunea o ia înaintea realităţii. Apoi cele două copile, odată ce devin femei, se îndepărtează de cadrul natal. Cum acţiunea romanului se întinde pe douăzeci şi opt de ani, le regăsim pendulând între oraşul natal şi cel universitar, în care ambele şi-au făcut studiile, şi, în cele din urmă, risipite prin lume, în ţările în care locuiesc – Franţa şi Canada. Punctul de convergenţă rămâne însă locul de baştină, care le regenerează şi care, alături de altele, catalizează regăsirea.

SP : Care este cel mai frumos lucru despre locul pe care-l numeşti “acasă”?

NB: Pentru mine acasă e mai degrabă o stare. Starea aceea de bine care îţi întăreşte ideea că eşti la locul tău acolo unde te găseşti – un soi de căldură îngăduitoare. Acasă înseamnă familia mea, prietenii, colegii, vecinii mei, parcurile de aici, magazinele unde îmi fac cumpărăturile, piaţa de sâmbătă unde merg cu mare drag, muzeele pe care le vizitez, restaurantele şi cafenelele, concertele la care merg. Există şi casa părinţilor mei, sora mea şi prietenii din România. România va rămâne mereu în sufletul meu – este locul din care mă trag, piatra mea de temelie, pe care apoi am tot clădit. Fără ea, nimic nu ar fi fost posibil. Belgia este cea care a şlefuit ceea ce România a creat.

Romanul ‚Regăsirea’ abia a apărut; încă nu l-a citit nimeni. Nici la mine nu a ajuns încă pe hârtie – abia aştept să-l ţin în mână, să-l miros. Nu ştiu dacă mi-ai pus întrebarea aceasta întâmplător sau dacă ai intuit că în carte e vorba şi despre acasă. Cert este că în ‚Regăsirea’ mă joc puţin cu acest concept.

SP : Povesteşte-ne puţin despre procesul tău de scriere.

NB: Din capul locului, trebuie să spun că mi-am creat o rutină. Din necesitate, pentru că am foarte puţin timp. Dar cred că nu vin eu aici cu nicio noutate, pentru că majoritatea scriitorilor români, neputând să trăiască doar din scris, au şi un job. Ori combinaţia job-scris nu este chiar uşoară. Cum am un program foarte încărcat peste zi, iar seara sunt obosită, scriu dimineaţa. Pentru că dimineaţa eu funcţionez cel mai bine. Când eram studentă, învăţam dimineaţa, de la ora patru-cinci. La ora zece trebuia să fiu deja în pat. Îmi amintesc de examenul de admitere la Facultatea de Litere: venisem la Iaşi cu o zi înainte. M-a găzduit o mătuşă care locuia în Nicolina. Aveam examen la gramatică şi am trecut prin toată materia de la ora patru dimineaţa până la ora şapte jumătate. Ceasurile acelea de revizuire au fost un har dumnezeiesc. De obicei, în ultimul timp, mă trezesc cam pe la patru dimineaţa. Până la şapte jumătate scriu, apoi mă pregătesc de muncă. Nu scriu în fiecare zi, nu scriu câte o pagină pe zi. Scriu cât reuşesc – uneori mai mult, alteori mai puţin, în funcţie de timp şi de inspiraţie. Şi trebuie neapărat să fiu liniştită.

SP: Cum anume te împlineşte scrisul?

NB: Scrisul e şi o plăcere, şi o necesitate. Scriu ca să pot relativiza. Uneori, scriind, chiar mă înţeleg mai bine pe mine însămi. Când am prea mult timp, în tihna vacanţelor, gătesc, citesc, mă plimb şi scriu. Dacă nu-mi ocup mintea, risc să mă fixez pe toate catastrofele din lume – şi sunt destule acum. Aşa, când scriu, mă retrag în lumea mea, aceea pe care singură mi-o creez. Asta nu înseamnă că eu creez lumi roz bombon, în care musai să mă simt bine. Dimpotrivă, lumile mele sunt deseori sumbre, animate de probleme, cu multe semne de întrebare. Dar scriind, nu-mi dau voie să alunec în negativitatea lumii reale, ci mă oblig la o igienă a minţii şi a sufletului, îmi pun ordine în gândurile şi în emoţiile.  Scrisul îmi dă deci echilibru.

SP : Care este genul de lectură preferat?

NB: Îmi plac romanele istorice, sociale şi cele de dragoste în combinaţie cu introspecţia, analiza psihologică. Citesc cu drag literatură rusă: Dostoieski, Cehov, Bulgakov, Gogol, Turgheniev, dar şi literatură franceză: Philippe Claudel, Laurent Gaudé, Eric-Emmanuel Schmitt, Liliana Lazar. Îl citesc întotdeauna cu plăcere pe Kader Abdolah, pe Khaled Hosseini, pe Pamuk, Rushdie, Hesse, Sandor Marai, … Iar din literatura română: Gabriela Adămeşteanu, Doina Ruşti, Dan Lungu, Tatiana Țîbuleac, Corina Ozon, Iulian Ciocan, Radu Paraschivescu. Am dat doar câteva nume, lista e mult mai mare.

Despre romanul ‚Regăsirea’: „O prietenie proiectată acronic. Două destine – două copile devenite femei, trăind iubiri pustiitoare, duse până la sacrificiu. Traiul comunist care se prăbușește sub ochii lor, trădări și reveniri, experiența emigrării, dar, mai presus de toate, REGĂSIREA.
Un roman tulburător, introspectiv, pendulând între orășelul românesc provincial, cuib vetust al devenirii celor două, și prezentul cosmopolit. Hazardul, manifestat prin întâlnirea lor întâmplătoare dintr-o parcare, le pune față-n față. Trecutul iese din matcă copleșitor – panaceu pentru sufletele celor două femei, și pare a rezolva ecuația căutărilor și neliniștilor.” (Em Sava)