Lucia Ileana Pop: adevăratul catalizator al oricărei creații nu poate fi decât iubirea

Lucia Ileana Pop este editor și publicist la Revista Timpul Belgia. Aici am avut bucuria de a-i descoperi scrisul profund, plin de sensibilitate, zugrăvind o lume în culorile iubirii, strălucind gingaș sub intensitatea luminii. Îi mulțumesc nespus pentru că a acceptat să îmi acorde un scurt interviu. 

Simona Prilogan: Cine este Lucia Ileana Pop?

Lucia Ileana Pop: Este rezultatul combinației mai multor elemente: creșterea pe care i-a dat-o familia, studiile pe care le-a făcut, meseria pe care o are, cărțile pe care le-a citit, oamenii pe care i-a întâlnit, locurile pe care le-a văzut, bucuriile și necazurile prin care a trecut și multe alte lucruri care au atins-o în vreun fel. 

M-am născut aproape de locul acela din Maramureș unde se zice că „se agață harta-n cui”, într-un sat de oameni frumoși, într-o familie care a ținut foarte mult să studiez, dar care mi-a dat libertatea absolută în a alege ce anume. Am ales să urmez Literele, Română – Etnologie, cel mai frumos profil pe care puteam să-l aleg și acela care oglindea perfect pasiunile mele, apoi am continuat cu un master în Etnologie și antropologie socială, după care, ajungând în Italia, am continuat să studiez și aici, terminând mai întâi Facultatea de Științele Formării cu specializarea în  Științele Educației și apoi un curs de perfecționare în Didactica limbii italiene ca limbă străină. În țară am lucrat ca profesoară de limba și literatura română, iar în Italia sunt profesoară de limbă, cultură și civilizație românească, colaboratoare a Institutului Limbii Române din București, lucrul cel mai frumos pe care mi-aș fi putut dori să-l fac aici. Pe lângă toate acestea, colaborez cu mai multe reviste și jurnale din Italia și din România pentru care scriu articole, eseuri, poezii și traduceri din italiană în română și din română în italiană, am tradus două cărți de poezie, una a lui Darie Ducan, și alta a Danielei Marchetti, și sunt autoarea unui volum de poezie, Scântei de suflet/Scintille dell’animo, publicat la Editura Rediviva din Milano, editură care mi-l va publica în curând și pe cel de-al doilea, Umbre și lumini/Ombre e luci, tot în ediție bilingvă. Peste câteva zile trebuie să iasă la Editura Eikon din București și cartea mea cu articole/eseuri publicate în mai multe ziare și reviste din România și din Italia în timpul pandemiei, Jurnal de departe în timp de pandemie. În așteptare mai am două cărți, una cu 100 de poezii pentru copii care-și așteaptă ilustrațiile și alta de gramatică practică, pe care am promis să o scriu după ce am realizat programul „Ora deschisă” la televiziunea Romit TV din Roma la care mai lucrez.

Dacă ar fi să vă mai spun câte ceva despre mine din punct de vedere personal, aș spune că reușesc să văd întotdeauna și partea plină a paharului, că pun multă pasiune în tot ceea ce fac și că sunt o norocoasă, probabil și pentru că fac ceea ce îmi place, pentru că acest lucru m-a ajutat să trec peste toate neplăcerile pe care le-am avut și eu în viață. A fost poate umbrela mea pe care am avut-o la îndemână de fiecare dată când „mi-a plouat în suflet” și pe care am dorit să o ofer și altora.

Simona: Care este cel mai frumos lucru despre locul pe care-l numești acasă?

Lucia: Cel mai frumos lucru este faptul că e singurul loc de care am neapărată nevoie, pentru că este locul în care reușesc întotdeauna să mă încarc de frumos, de optimism și de lumină. Iar acest loc este și va rămâne pentru totdeauna satul acela micuț de pe valea Marei, din Maramureșul Istoric, satul Desești, în care acum mai bine de 44 de ani am avut norocul să mă nasc și unde am învățat ce înseamnă Omenia, lucrul cel mai important și singurul care îi este absolut necesar unei persoane.

Simona: Ce anume te inspiră să scrii?

Lucia: Mă inspiră multe lucruri: o melodie, un desen, un peisaj, o carte, o persoană, o idee, o stare anume, în general orice îmi atinge corzile inimii și le face să vibreze, dar la mine tristețea este, în general, mai „productivă” decât bucuria, pentru că ea are rădăcini mai adânci. În momentele de tristețe scrisul devine mai necesar decât în momentele de bucurie. În perioada pandemiei, de exemplu, am fost extrem de activă, pentru că am avut nevoie să mă descarc de apăsările și de gândurile negative, să le transform, să fac ceva care să îmi aducă bucurie și să îmi compenseze tristețea.

Simona: Care este catalizatorul tău în procesul de creație?

Lucia: Cred că adevăratul catalizator al oricărei creații nu poate fi decât iubirea. Creația artistică, precum orice creație omenească, imită creația lui Dumnezeu și poate izvorî și ea doar când există iubire. Poeziile, la fel ca toate celelalte scrieri ale mele, se rotesc în jurul acestui sentiment care le unește într-un fel. Dar sigur că, atunci când spun dragoste, vorbesc de dragostea în diversele sale ipostaze, nu doar pentru o persoană anume, ci și dragostea pentru frumos în general, pentru locul în care m-am născut, pentru limba care știe să îmbrace cel mai bine gândurile mele și așa mai departe.

Simona: Povestește-ne puțin despre procesul tău de scriere. 

Lucia: De obicei mă pun să scriu în momentul când simt că am de spus ceva, iar atunci trebuie să mă așez în fața computerului sau să-mi iau o foaie și ceva de scris. Dacă am o idee în minte, apoi cuvintele, versurile, frazele… îmi vin repede și într-un flux continuu, de obicei. Recitesc apoi totul, dar de multe ori nu schimb mai nimic. Poate un cuvânt cu un sinonim ca să evit vreo repetiție sau alte lucruri mărunte.

Mi s-a întâmplat să scriu și pe teme date, mi-au cerut, de exemplu, de la o revistă literară italiană să scriu un grupaj de poezii cu o temă dată și nu a fost o problemă. Am scris apoi poezii pentru copii pe anumite teme fie pentru că aveam nevoie de texte pe care să-mi construiesc lecția, fie pentru serbări cu diferite ocazii. În general, nu îmi lipsește inspirația și reușesc să scriu orice îmi propun.

De multe ori am impulsul de a scrie în timp ce ascult o anumită melodie, iar atunci mi-o pun de mai multe ori, dacă este necesar, până ce termin de scris. Alteori am impulsul de a scrie în liniște. Poate că se întâmplă să fiu inspirată de lucruri diferite în funcție de stările prin care trec.

Simona: Cum anume te implinește scrisul?

Lucia: Scrisul e, pe lângă o modalitate de comunicare, și un mijloc prin care îți descarci adeseori sufletul de prea multă durere sau de prea multă fericire. Așa cum un copil are nevoie să își descarce energia prin joc, așa am și eu nevoie să îmi descarc ideile, sentimentele sau trăirile prin scris. Asta mă bucură întotdeauna, uneori mă alină, alteori îmi dă speranță și mă ajută să depășesc un moment mai greu prin care trec sau îmi desăvârșește bucuria unui moment fericit. Oricum ar fi, scrisul face parte din mine, iar fără să scriu nu m-aș putea simți întreagă.

Simona: Care este cuvântul tău preferat și cum l-ai putea folosi într-o construcție poetică?

Lucia: Nu am un cuvânt preferat. Iubesc și sunt fascinată în general de puterea cuvintelor cărora le-am dedicat mai multe poezii și chiar un eseu. Totuși, există anumite cuvinte care îmi sunt mai dragi decât altele sau poate că rezonează mai bine cu firea mea, cu modul meu de a fi și a simți și tocmai de aceea le folosesc mai frecvent în scrierile mele. Pentru că m-a luat un pic prin surprindere întrebarea aceasta, am încercat să mă gândesc la acele cuvinte pe care le-am folosit mai des, care sunt mai aproape de sufletul meu, iar cu aceste cuvinte (care sunt: lumină, curcubeu, soare, cuvânt, speranță, stea, suflet, lacrimă, zâmbet, clipă, cer și mare) jucându-mă, am creat o poezie pe care am intitulat-o „Întâmplare” și care sună așa:

Pe-ntinsul cer al sufletului meu
S-a-ntins în fața soarelui un curcubeu.
Dintr-un cuvânt speranța s-a-ntrupat
Și-n suflet lumina mi s-a așezat.
Într-o clipă zâmbetul mi l-am recăpătat,
Lacrima în mare-am transformat,
Steaua mea cea norocoasă iar m-a binecuvântat.

Simona: Care este genul de lectură preferat?

Lucia: De obicei îmi place orice scriere care-mi satisface un interes, dar scrierile literare trebuie să-mi ajungă la suflet, să mă emoționeze, să-mi lase o bucurie, să pună o cărămidă la clădirea continuă a ființei mele. Dacă nu fac asta, nu îmi lasă o urmă în suflet, iar eu de asta am nevoie când citesc literatură. De aceea, sunt și scriitori pe care îi admir, pentru că scriu bine sau foarte bine chiar, dar nu pot să-i iubesc, tocmai pentru că nu reușesc să-mi atingă sufletul. Și cum e adevărat că nu toate scrierile îmi ajung la suflet, tot așa e adevărat și că acelea care reușesc să o facă și pe care, bineînțeles, le prefer, mă și inspiră, fac să se nască în mine idei, gânduri, sentimente din care prind rădăcini apoi și creațiile mele.

Simona: Ce persoană te-a inspirat cel mai mult?

Lucia: Nu a fost o singură persoană care m-a inspirat. În general am reușit să mă inspir de la multe persoane pe care le-am apreciat, iar dacă ar fi să spun de câteva categorii de oameni, aș spune că m-au inspirat oamenii simpli din satul meu natal pe care i-am admirat pentru puterea lor de a înfrunta greutățile fără a-și pierde credința în Dumnezeu și speranța, de a mulțumi chiar pentru necazuri și de a fi conștienți oricând că ar fi putut să le fie și mai greu și nu le-a fost. Aici văd adevărata înțelepciune a omului, de a compara destinul propriu cu cel al unor oameni mai fără de noroc, ceea ce omul modern nu face aproape niciodată, pentru că el se uită și e tentat să-și compare viața cu a celor mai norocoși decât el, deci e sortit să fie veșnic nemulțumit. Toți acești oameni mi-au arătat că cea mai importantă calitate a noastră e aceea de a fi om, iar fără această calitate nimeni nu poate valora ceva, pentru că nu are fundamentul necesar pe care să poată clădi ceva.

M-au inspirat apoi toți dascălii mei, care mi-au arătat cât e de important să faci ceea ce faci cu pasiune, să iubești ceea ce faci. Am învățat de la ei asta și încerc să o transmit la rândul meu elevilor pe care-i am, fiind convinsă că orice muncă este grea, dar dacă o faci cu pasiune, satisfacția pe care ți-o dă se transformă în energie pozitivă, nu în oboseală.

M-au inspirat apoi mai mulți scriitori de trăirea cărora m-am simțit aproape, în scrierile cărora m-am regăsit, care au știut să îmi mângâie sufletul, dar dacă ar fi să numesc unul singur, atunci nu aș avea dubii și aș spune că acela este poetul Nichita Stănescu pe care îl iubesc în mod special pentru umanitatea, sensibilitatea, profunzimea și creativitatea sa semantico-lexicală cu care a restabilit înțelesul cuvintelor și pe care îl port înăuntrul meu ca pe o comoară.

Simona: Care ți-ar placea să fie moștenirea ta ca scriitor?

Lucia: Mi-ar plăcea să știu că scrierile mele reușesc să ajungă la sufletul cititorilor, pentru că ceea ce aștept de la alții aș vrea să pot oferi și eu. Dacă după ce va fi citit din scrierile mele cititorului îi va rămâne în suflet puțină emoție și un gram măcar de speranță, eu voi fi deosebit de fericită, pentru că voi fi convinsă că am reușit să-i dăruiesc ceva.