Lucrurile sunt uneori mai complexe decât crezi

– În loc să critici instant, respiră adânc și caută-ți empatia

Am întâlnit-o pe Elisabeth într-o dimineață de octombrie, pe o plajă cu nisip fin, mărginită de roci negre vulcanice de pe o insulă spaniolă. Plaja era populată în preponderență de bebeluși, copii mai mari și mai mici, părinți grijulii și câteva cupluri răzlețe, pe lângă care Elisabeth făcea notă discrepantă. Venise ca și ei să se bucure de razele blânde ale soarelui de dimineață. Se mișca cu greu, gâfâind la fiecare pas, în timp ce își menținea echilibrul cu un baston negru. Pielea îi era albă precum laptele acru și picioarele îi erau umflate, gata să plesnească. « Ce enormă e! Nu se uită la ea? Cum de a ajuns în halul ăsta!» am auzit comentând două domnișoare cu siluete subțiri, care din când în când își făceau câte un selfie, mutându-și coama de păr de pe un umăr pe altul. Elisabeth nu numai că suferea de obezitate morbidă, dar fusese și operată la șold, iar medicamentele pe care le lua pentru diferitele afecțiuni de care suferea îi provocau o severă retenție de apă, ceea ce îi făceau picioarele să pară ca de elefant. Căldura de peste zi nu îi făcea bine, așa că prefera să vină la plajă dis-de-dimineață sau seara târziu. Deși se prefăcea că nu îi păsa de comentariile răutăcioase și afișa un aer de duritate, privirele dezaprobatoare din jurul său îi afectau atât stima de sine cât și încrederea în sine. Prin urmare cu cât plaja era mai goală, cu atât mai bine se simțea. Nu era singură, soțul ei mai pirpiriu o urma îndeaproape, cărând sacoșa de plajă cu doi flamingo roz și umbrela de plajă cu imprimeu de felie de pepene.

« Oof, săraca de ea! Ce se mai chinuie! », îmi zic eu, iar precum domnișoarele – lujer mă întreb la rândul meu « Cum de a ajuns așa? Care e povestea ei? ». Într-o astfel de situație, de foarte multe ori, ne punem involuntar pe criticat, ori în gând, ori cu voce tare. Reperăm de îndată toate punctele negative și tot de îndată începem o tiradă de propoziții înverșunate cu ceea ce ar trebui persoana afectată să facă pentru a-și rezolva problemele. Noi, aștia din afară, care nu suntem afectați de situație, ne credem experți, de altfel, noi știm mai bine. Poate am trecut și noi printr-o situație asemănătoare, sau poate știm pe cineva care s-a confruntat cu aceleași probleme, așa că aruncăm cu soluțiile știute de noi, criticând și reproșându-i persoanei afectate că nu face nimic. Dacă o cunoaștem îi și spunem ceea ce ar trebui să facă, iar dacă opune rezistență și nu ne acceptă sugestiile și expertiza, concluzionăm sec:  « Nu vrea să facă nimic ca să își remedieze situația. Își merită soarta. E vina ei. N-are decât să sufere.» Iar când persoana pe care încercăm să o ajutăm ne mai este prieten sau parte din familie, frustrarea este și mai mare. Dar ceea ce uităm noi deseori este empatia. Și mai omitem ceva, faptul că persoana pe care încercăm noi să o ajutăm cu sfaturi și sugestii mai mult sau mai puțin binevoitoare face parte dintr-un context, iar deseori contextul acela afectează și influențează enorm capacitatea de acțiune și schimbare a acesteia. Drept pentru care nu totul depinde de persoana însăși și nu tot ce i se întâmplă este din vina ei.

Elisabeth și-a consultat doctorii în multe ocazii și a încercat să găsească remedii la multiplele afecțiuni de care suferă. De altfel are o încredere enormă în doctori, doar că trăiește într-o țară unde sistemul medical ajută enorm în cazuri severe, dar nu și în prevenție. Ca să ia o programare la doctorul generalist, Elisabeth trebuie să aștepte chiar și șase luni, iar consultația durează maxim 15 minute. Iar de când cu pandemia, consultațiile sunt telefonice, adică prin apel audio al unui telefon și nu printr-o videoconferință, ceea ce înseamnă că doctorul nici nu poate vedea pacientul. Când a fost operată la șold acum câțiva ani, recuperarea a prevăzut doar câteva ședințe de fizioterapie, după care doctorul a estimat că alte ședințe nu mai erau necesare, deși Elisabeth încă avea dificultăți în a merge. Din cauza durerii, atât fizice, cât și emoționale, ca să se mai aline, Elisabeth a început să mănânce mai mult decât obicei și poate mai puțin sănătos pentru conformația ei, ceea ce, alături de imobilitatea impusă de operație și lipsa de mișcare, a cauzat un surplus de kilograme important obezității de care deja suferea. Mai mult, tratamentul pe care îl urma pentru alte afecțiuni îi cauzau o retenție enormă de apă, ceea ce aproape că i-a triplat volumul picioarelor, care în timp a devenit încă un alt obstacol pentru mobilitatea ei. Când a cerut ajutorul doctorului pentru retenția de apă, acesta i-a replicat sec că retenția de apă nu era considerată o boală și asta a fost tot. Elisabeth avea și are încredere în doctorul ei generalist, a cărui părere, nici prin gând nu ar putea-o pune sub semnul întrebării. Prin urmare a concluzionat că legat de retenția de apă și picioarele de elefant nu mai era nimic de făcut. Ca să consulte un doctor particular, ar fi însemnat o investiție financiară cu mult prea mare, iar pensia ei nu ar fi făcut față. În țara în care locuiește, sistemul de sănătate nu acoperă cheltuielile medicale la doctorii particulari. Dar asta nu e tot. De ani de zile, Elisabeth suferă de depresie. A început cu o depresie post-partum care a devenit cronică. Și de ani de zile, tratamentul a consistat doar din medicamente anti-depresive, după recomandarea medicilor generaliști pe care i-a consultat, deși de ani de zile depresia se tratatează printr-un mix de psihoterapie și medicație, iar deseori recomandările includ și activitate fizică sau chiar și abordări alternative, fie terapii psiho-corporale, fie de altă natură. În Bruxelles, de exemplu, la una din clinicile ce tratează depresia, se folosesc dansul, meditația mindfulness, cântecul, psiho-educația și terapia prin artă, pe lângă abordările tradiționale de medicație și psihoterapie. Tratamentul pentru depresie urmat de Elisabeth nu a făcut decât să crească în doză de-a lungul timpului și eventual să varieze în denumire. O perioadă se simțea mai bine, după ce doza de administrare îi era augmentată, după care depresia se instala din nou. Gândurile negative reveneau și mai intense, letargia era și mai pregnantă și cheful de viață dispărea. Ce mișcare să mai faci din proprie inițiativă, ce dietă să mai ții, ce cercetări să mai faci, când suferi de depresie ce îți afectează tot cotidianul și calitatea de viață, iar doctorul generalist în care ai încredere totală nu îți prescrie nimic altceva decât medicamente? Soțul lui Elisabeth împărtășește și el aceeași convingere – « ce spune doctorul e sfânt », iar dacă depresia reapare și tratamentul nu face decât să crească în doză, asta e. De curând am avut o discuție lungă cu un doctor care m-a impresionat prin modestia, răbdarea, umanitatea și onestitatea sa. Mi-a împărtășit printre altele că medicina nu oferă nici garanții și nici adevăruri unice, iar un doctor nu este nici guru și nici atotștiutor. Mi-ar fi plăcut ca Elisabeth să fi avut posibilitatea să consulte un astfel de doctor. Evident, ea nu a consultat mereu același doctor generalist, ci mai mulți, în funcție de cine era disponibil la centrul medical de care aparține. Iar la psihoterapeut Elisabeth nu poate merge doar așa pentru că a decis ea, precum e cazul în alte țări. În primul rând, doctorul generalist trebuie să îi dea trimitere către psihoterapie, apoi trebuie să aștepte câteva luni bune, poate trei, șase, poate opt și poate chiar și un an, până când un psihoterapeut devine disponibil. Dar doctorul ei nu i-a prescris psihoterapie și nici Elisabeth nu a cerut. În plus, nu are ea cultul psihoterapiei pe care o asociază cu ceva la care doar oamenii « slabi » apelează. Iar ea este puternică sau măcar așa crede că trebuie să fie. De fapt, din ceea îmi povestește, îmi dau seama că nici nu își cam dă voie să primească un astfel de ajutor. Intuiția îmi șoptește că poate Elisabeth, în sinea ei, nutrește sentimentul că nu merită un astfel de ajutor, că s-a învățat cu greul și cu suferința, iar sistemul în care se află agravează lucrurile. Observ și că nu are resurse în jurul ei care să o sprijine în încercarea de a face o schimbare sustenabilă.

Cercul de prieteni i s-a restrâns considerabil și nu doar din cauza pandemiei. Elisabeth este pensionară, iar prietenii ei au dispărut din viața ei, de-a lungul timpului, fie din cauza bolii, a schimbării de oraș și în ultima vreme din cauza izolării sociale impuse de pandemie. În plus a avut dintotdeauna o relație conflictuală cu familia ei directă. Când îmi spune cu o aparentă detașare că unul dintre părinți i-a repetat de multe ori în copilărie că ea a fost o greșeală și că nu merita să se nască, mă îngrozesc. Apoi mă întreb cum ar fi putut ea, copil fiind, să sedimenteze convingeri pozitive și constructive față de ea-însăși? Cum i-ar fi putut stima de sine crește? De cele mai multe ori copiii, când au parte de un tratament incorect din partea părinților, ca să se apere psihologic, preferă să creadă că e ceva în neregulă cu ei. Ar fi prea dureros psihologic să admită că părintele, de care supraviețuirea lor depinde în totalitate, ar avea un comportament dăunător dezvoltării lor. Evident că nici un părinte nu se trezește dimineața întrebându-se cum poate fi mai rău pentru copilul său. Din contră, cred că fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul său, însă mulți factori pot afecta relația cu copiii, inclusiv propria lor copilărie. Cum reacționează copiii atunci la tratementele injuste sau chiar toxice din partea părinților, fie ele intenționate sau neintenționate? Copiii preferă să creadă că probabil au făcut ceva suficient de rău pentru care să merite un astfel de răspuns din partea părintelui și concluzionează că sunt niște copii răi. Nu e de mirare că viitorul adult va purta cu sine convingeri de genul « nu merit », « nu am dreptul », « sunt o epavă », « sunt un ratat », « nimic nu poate fi făcut, e din vina mea oricum », «  nu am dreptul să fiu iubit », « nu merit un tratament mai bun », «  nu merit să fiu fericit/ă », etc. Și nu e de mirare că lipsa de control asupra lucrurilor și neputința trăite în copilărie să devină pregnante și în viața de adult, mai ales când puține lucruri din mediul în care adultul trăiește sprijină schimbarea și când competențele lipsesc. Ce mai rămâne? Poate un imbold și o punere sub semnul întrebării a valorilor și convingerilor pe care adultul le împărtășește. Sau poate conștientizarea nevoilor sale reale, ori un apel la identitatea sa ca persoană sau la viziunea și sensul vieții sale. Sau pur și simplu un eveniment extern bulversant.

Elisabeth a avut totuși parte de niște discuții constructive cu câteva persoane realmente binevoitoare și clar interesate de bună-starea ei. A opus multă rezistență. Convingerile și valorile după care a funcționat o întreagă viață, care deși îi limitează obiectivele de sănătate, nu pot fi puse sub semnul întrebării cu una, cu două. Dar cumva o sămânță a fost plantată. Apoi au urmat căteva evenimente bulversante, care poate au pus-o pe gânduri. În cele din urmă, a intensificat apelurile telefonice la centrul medical pentru a primi o consultație și într-un final a ajuns să fie văzută de un doctor și nu de un asistent. Asta i-a permis să ia cu mai multă ușurință o altă consultație, deși așteptatul la telefon a rămas extrem de frustrant. În cele 15 minute de consultație la doctor a insistat ca diversele afecțiuni și simptome să îi fie tratate, deoarece calitatea vieții ei era vădit afectată de tratamentele prescrise. Doctorul ei generalist, în continuare, susține că retenția de apă nu e o boală și încă nu i-a prescris psihoterapie, însă i-a analizat tratamentul mai bine și i-a prescris noi medicamente care par să îi priască lui Elisabeth. În legătura cu obezitatea, încă nu i-a prescris nici trimitere la un dietitician sau specialist nutriționist cu pregătire medicală și nici alte alternative nu i-a sugerat lui Elisabeth. În alte țări, doctorii prescriu protocoale de analize specializate pentru a face bilanțuri de obezitate, se investighează intorleranțe alimentare și alergii și se îndrumă pacientul către dietiticieni și nutriționiști. În Belgia, la unele spitale există inclusiv terapii de grup cognitive și comportamentale pentru cei care suferă de obezitate, pentru a le oferi un sprijin nu doar comportamental, dar și emoțional și educațional. Obezitatea este complexă, și de multe ori are o enormă latură emoțională. Iar pentru problemele de mobilitate, Elisabeth nu a primit nici o recomandare. Înțeleg totuși și perspectiva doctorului ei generalist. În consultațiile de 15 minute, doctorul prea departe nu poate ajunge, iar dacă sistemul în care lucrează impune un astfel de stil de lucru, atunci care este marja lui de control? Înțeleg că și doctorii sunt puțini și sunt extrem de aglomerați, drept pentru care lucrează în calupuri de 15 minute. Între timp, Elisabeth a început să își ajusteze dieta și să mănânce mai variat, atât cât se pricepe ea și cum a reușit să elimine un surplus important de greutate, acum reușește să se miște mai mult. Nu mai este imobilizată pe canapea din camera de zi și poate merge sprijinindu-se în baston. Gâfâie, se oprește la fiecare câțiva pași, transpiră, dar încearcă. Și cu cât observă progrese și mici succese, cu atât sentimentul de putință începe să se resimtă. Iar când știi și vezi că poți, atunci te motivează să mai încerci și încrederea în tine crește. În plus, Elisabeth a citit pe undeva că vitamina D ar ajuta imunitatea și ar influența și dispoziția sufletească. Așa că a decis să își acorde o vacanță la soare, cum de mulți ani nu a mai făcut. A preferat luna octombrie, ca să evite căldurile intense. La plajă merge în special dis-de-dimineață, ca să se bucure de soarele blând și ca să se protejeze de comentariile răutăcioase ale celor din jur, dar și de cele din mintea sa.

Gabriela Doicaru – Spencer, Life Coach și Facilitatoare de Yoga prin râs  www.gabrieladspencer.com

Disclaimer: numele și anumite informații au fost schimbate pentru a păstra confidențialitatea

Bibliografie și lecturi recomandate:

• Johann Hari, Legături pierdute. Cauzele reale ale depresiei și soluții surprinzătoare
• Dr. Janet G. Woititz, Mai bun decât părinții tăi.
• Christiane Larabi, Stéphane Dolly, Moi et mon enfant intérieur

Gabriela Doicaru – Spencer este life coach pasionată de psihologie și well-being, facilitatoare de laughter yoga/ yoga prin râs (pentru că râsul face bine sănătății) și scriitor după placul inimii. Anterior, Gabriela a profesat în managementul proiectelor IT, până când și-a dat seama că avea nevoie să se reapropie de oameni, de latura sa umană și de creativitate. Interesele sale includ psihologia pozitivă, tehnicile psiho-corporale, gestionarea stresului și conectarea cu copilul interior