Issabela Cotelin: Recomandare literară pentru romanul „Mezinul” de Viorica Bédu 

Sub zodia numărului 13

Visăm, muncim, plecăm, venim, ne zbatem, cu rost sau fără rost. Dar vine întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, o zi în care vrem să știm de ce. Și, mai ales, cine suntem. Să știm mai mult decât ce ni s-a spus de-a lungul anilor. E o dorință acută de a ști despre trecut. Un trecut comun, care îi implică pe toți ce din spatele nostru și care, în bine sau în rău, ne-a influențat mai mult sau mai puțin și pe noi. Un trecut comun care, înțeles așa cum a fost, poate da răspunsuri în prezent sau idei în viitor.

Este o nevoie firească, fie că provenim din cea mai normală familie din lume, aceea în care membrii ei păstrează legături oriunde i-ar duce vântul sorții, iar relațiile dintre aceștia încep de la respect în sus, fie că același vânt al sorții ne-a purtat aiurea sămânța din care am crescut, fără să avem habar cine a plantat-o cândva.

Așa s-a întâmplat și cu Mihai, eroul principal al acestei povești cât se poate de adevărate, dar nu numai. La rândul lor, prin același sentiment au trecut fetele lui, fete-flori, pe numele lor Vio și Flori, când, mature și cu copii deja, au pornit în căutarea rădăcinilor…, ele având în plus experiența străinătății – acolo unde un arbore genealogic este ceva obișnuit. Și de visat, și de întocmit.

Mihai, protagonistul, deci tatăl povestitoarei, ajuns bunic în jur de optzeci de ani, este orfan – un cuvânt în toată dimensiunea sa, ce ne dădea fiori, ce ne cutremură și azi. Născut din tatăl Nicolae și mama Smaranda, el este al treisprezecelea – și ultimul – copil al familiei în discuție, motiv pentru care i-a și rămas numele de mezinul, care dă titlul romanului de față.

Interesant este – ca să trecem în revistă intersecțiile lui Mihai cu numărul 13, fiindcă tot am pomenit de prima astfel de întâlnire – că, atunci când s-a născut, locuia pe strada Munteniei nr. 13. La zece ani, când fuge de la părinții adoptivi, se urcă în vagonul nr. 13. Puțin mai târziu, când vine clipa în care să fie declarat orfan oficial, toate acestea se întâmplă în biroul nr. 13 al Miliției Capitalei de pe Calea Victoriei, iar cu fata visurilor lui, Tanța, se căsătorește într-un 13 ianuarie… Întâmplări care nu toate i-au adus ghinion. Sau, dacă da, a scăpat cu bine de sub spectrul acestuia – tot răul spre bine, cum obișnuim să spunem.

Deși ușor de intuit din numai cele câteva date prezentate în paragraful anterior, iată, pe foarte scurt, traseul lui prin viață: se naște, cum am văzut, într-o familie săracă, dar fericită, cu foarte mulți copii. Este anul începerii celui de-al Doilea Război Mondial și la doi anișori ai lui, tatăl, rob al unui astm din războiul anterior, i se stinge. Curând, mama, Smaranda, îl duce și îl lasă unei cumnate, Lina, dintr-o mahala a Bucureștiului, care este căsătorită cu un armean negustor, Arsene, și nu are copii. Peste opt ani află întâmplător de părinții lui reali și fuge de la Lina și Arsene în căutarea lor, dar nu reușește nimic. Se întoarce, dar nu unde-a stat, ci prin vecini, de unde este dus la un moment dat la miliție, pentru a fi declarat orfan și înfiat. Ajunge însă într-un orfelinat, unde lipsa de dragoste îi consuma pe toți copiii și se transforma într-o lumină de veghe mută înainte de somn. Merge apoi în armată. Este acum un bărbat major, însurat, cu rost, care are unde se întoarce. Între timp își cunoaște, cu ocazia întocmirii unor acte, mama biologică. Ani de-a rândul mintea (lui, n.a.) a încercat în zadar să aștearnă un chip pe cuvântul atât de prețios, mama. Deși se văd și schimbă cuvinte, deși merge pe la ei după aceea, regăsirea de suflet nu are loc. Nici atunci, nici altădată…

Cam așa arată linia vieții mezinului Mihai – sinuoasă la prima tinerețe și mult mai liniștită, cel puțin comparativ, la a doua. Ce e dincolo de fiecare etapă trăită e greu de spus în cuvinte de către un spectator, așa cum este cititorul. Însă nu e greu de intuit cu inima, deoarece lirica pronunțată a autoarei completează frumos, mai ales acolo unde lipsesc datele, evenimentele din carte.

Cam așa arată în cifre și fapte viața protagonistului. Trecând acum de la rezumatul ideilor principale la expunerea lor, este de remarcat modul în care autoarea o face, folosind în mod fericit pretextul literar al răsfoirii unui album cu fotografii vechi.

Povestea autobiografică se desfășoară, așadar, pe două planuri. Unul este cel prezent, în care familia se reunește din nou. Este reuniunea anuală, când se adună din toate zările lumii părinți, copii, nepoți, pentru a se mai strânge o dată în brațe cu toții. Însă pentru cele două fete-flori, la rându-le cu copii acum, a venit vremea să știe mai multe despre neamul lor și astfel fiecare seară împreună va fi ornată cu istorisirile tatălui octogenar, în timp ce una dintre ele (desigur, autoarea!) notează întocmai ca un reporter tot ceea ce aude, pentru a transmite mai departe paginii word și, implicit, nouă aceste istorii.

Celălalt plan, fără a fi neapărat unul secundar, este cel trecut, în care se desfășoară povestea propriu-zisă. Capitolele care alcătuiesc acest trecut izvorăsc ori din comentariile asupra vreuneia dintre vizionate, ori din cine știe ce detaliu al acesteia, care duce la altul, care și el duce mai departe și ajunge în acest fel amintire de sine stătătoare, ieșită la lumină din ghemul uneori încâlcit al memoriei…

Cum această memorie – nici nu se putea altfel! – este una afectivă, e de remarcat tăria cu care Viorica Bédu încearcă de fiecare dată să iasă din lirism și să ordoneze evenimentele logic ori cronologic. În linii mari vorbind, îi și reușește acest demers, iar acolo unde nu-i „iese”, istoria n-are decât să sufere, pentru că câștigă literatura.

Viorica Bédu nu ne lasă chiar fără răspunsuri. Sau cel puțin ni le reproduce așa cum le primește și ea, lăsând cititorul să completeze ori să vadă, acolo unde e de văzut, dincolo de ele. De pildă, întrebarea existențială a mezinului a fost, ani și ani după ce a aflat, la o vârstă prea fragedă și prea brutal, adevărul despre originea lui, una singură: de ce? De ce a fost abandonat? Timpul, cu întâmplările lui, i-a dat un răspuns: Smaranda, mama lui, a celor treisprezece copii, abia reușea să fiarbă un ceai de zahăr ars și să împartă copiilor o felie unsă cu untură. Cu ce să-i țină pe toți? Sărăcia și disperarea (tocmai rămăsese văduvă) dată de sceptrul negru al zilei de mâine pot fi, într-adevăr, un răspuns. Numai că el a fost primit cu mintea și nu cu inima de către Mihai, căci Smaranda a rămas ermetică la puținele întâlniri care au urmat de-a lungul vieții și ce a fost în sufletul ei nu se mai poate ști și judeca. Așa cum nici dacă Mihai, mezinul ajuns astăzi bunic, a uitat și iertat sau numai a uitat nu se poate ști exact, orice răspuns ar da acum acesta…

Romanul Mezinul reprezintă primul volum în limba română al Vioricăi Bédu. Ea semnează și cartea în limba franceză Nicolas – Perdus dans le labyrinthe. Pe lângă acestea, publică în Caietel NOOR și Orient Românesc. În plus, apare cu câteva proze scurte în antologiile Sinfonia Iernii și Aripile cuvintelor ale editurii OrhiDeea, în antologia De ziua ta, femeie (editate de editura Siono, unde a apărut și acest roman), în Cronici de nisip și mare din palmaresul editurii Cassius Books și 100 de povești călătoare, volumul III (ed. Minela, coordonator Ciprian Apetrei).

Issabela Cotelin