Luna plină a lupului
Prin puzderia de stele care luminau cerul, își făcuse loc prima lună plină din an. Imensă și sângerândă, luminând puternic, dădea impresia că ziua venise pentru a doua oară pe pantele înghețate ale muntelui. Norii se dăduseră și ei la o parte în noaptea aceea, dar câte un fulg rătăcit se mai avânta către pământul acoperit deja de crusta tare a vechilor zăpezi.
În fața spitalului de urgență, bărbatul își stinse țigara sub talpa ce scârțâi ușor pe zăpadă. Nu avea niciun sens să încerce să mai adoarmă în camera de gardă. Luna era mult prea mare, iar somnul lui nu venea niciodată când astrul creștea în felul acela. Privi spre muntele ce se înălța deasupra orașului și ascultă cu atenție. Urletul haitei se auzi stins la început, ca venind din străfundurile lumii, apoi tot mai tare și tot mai aproape.
-Vom avea iar o noapte pe cinste, rosti încet, întorcând-se spre ușa de intrare.
După doar câteva minute, prima ambulanță, cu trei răniți într-un accident, sosi în maximă viteză, luminile se aprinseră pe culoare și medicii începură să alerge.
În umbra unei străzi înguste, unde șobolani cât pisicile se strecurau printre tomberoanele pline cu gunoaie, cineva pândea apariția unei posibile victime. Ochii înroșiți se roteau cu atenție, iar puterea haitei, adormită de o vreme în adâncul lui, o simțea acum alergându-i prin sânge. Adulmeca și asculta cu atenție sunete estompate, sau dimpotrivă. Simțea în el urletul lupului și dansul lui sub luna plină, care-l readucea parcă la viață. Urletul nu era însă unul de foame, ci cel care-l lega cu haita, localizând-i pe toți ceilalți asemeni lui pentru a-i aduna. Pentru a le coordona vânătoarea.
Se furișă pe lângă clădiri înalte cu balcoane întunecate, cu trupul aproape lipit de ziduri murdare. Un mârâit înfundat se auzi undeva deasupra și cât ai clipi, un altul asemeni lui ateriză ușor alături. Deși saltul fusese de la mare înălțime, niciun zgomot nu se auzi. Se înțeleseră din priviri și se îndreptară spre lumină.
Stările umane se schimbară brusc și cei lipsiți de somn își părăsiră siguranța caselor, vrăjiți de luna cea mare și luminoasă, plini de anxietate și de emoții amestecate, fără să știe ce forță gravitațională le influența creierele să acționeze în moduri stranii și atât de diferite de felul lor de a fi. Vulnerabili, aveau acum mai multă nevoie de sprijin, căutându-i pe ceilalți, dar simțeau și cum sufletele li se transformă și se reînnoiesc și cum toate fețele lor ascunse, ținute până atunci în umbră, ieșeau încet la suprafață. Lumina lunii îi dezvăluia până în adâncuri, asemeni unei radiografii.
Orașul de la poalele muntelui, cu numeroasele-i brațe ca o imensă caracatiță întinsă în adâncitura ei, rămase cu tumultul lui de noapte în care pași alergând și țipete, împușcături, frâne prelungi, claxoane și sirene spărgeau continuu liniștea. De sus, luna sângerie îl privea cum se zbate și se agită, cum respiră și cum geme, ca un singur trup încolăcit de spaimă, cu palmele apăsate strâns peste ochi.
Pe munte, în stejarul uriaș din mijlocul poienii, bufnița își roti penele albe din jurul gâtului transmițându-le suratelor că era gata să plece la vânătoare, apoi își întinse aripile și se înălță ușor deasupra copacilor. Lumina ca de zi o făcea să vadă prada cu ușurință.
În adâncul trunchiului energia crescu brusc, seva începu să alege ca în plină vară, iar Fata-floare prinse viață din nou, frumoasă și răscolitoare, la fiecare întrupare tot mai desăvârșită. Își simți inima pulsând cu putere și își scutură pletele lungi și întunecate ce-i ajungeau mai jos de mijloc. Ochii, întunecați și ei, sclipiră la gândul a ceea ce avea să urmeze. Haita urlă puternic, iar ea știu care din acele urlete era al lui. Stejarul se despică la mijloc doar pentru o clipă, cât să lase loc de trecere pentru un trup și Fata-floare se strecură afară, pășind desculță pe zăpada înghețată presărată din loc în loc cu pete întunecate de ghindă. În urma ei copacul rămase încremenit în lumina albă a lunii, asemeni unui trup cu nenumărate brațe îndreptate spre cer într-o rugă de reînviere.
Se îndreptă spre coliba ascunsă printre brazi și aprinse surcele în vatră. Flăcările prinseră să danseze, amestecându-se cu razele astrului oprit în fața ferestrei ce-i părea parcă prea mică pentru cât ar fi vrut să vadă. Era una dintre puținele nopți în care el venea. Andrei-lupul cenușiu. De data aceasta nu mai voia să-l lase să plece și începu să rostească aprig, din tot sufletul ei de floare a pădurii: Să te-ajungă dor cumplit, să nu poți sta fără mine, să lași lingura pe blid, să ieși afară plângând… Vino la mine Andrei ! Vino la mine ![1]
Brâul cel frumos, cusut cu migală cu flori roșii ca focul, se desprinse singur și-i căzu dintr-o dată. Era semn rău. Că iubitul avea să o părăsească de data aceasta. Știuse ea că nu avea să dureze. Nimic din ce se năștea pentru ea la vremea lunii, când se coc cireșele, nu dura. Dar ea îl ridică de jos și îl legă la loc, căci nu avea de gând să renunțe. Putea să-l prindă acum, o dată pentru totdeauna, și avea de gând să ardă blana aceea cenușie de lup. Începu din nou să rostească cu și mai multă forță: Să te-ajungă dor cumplit, să nu poți sta fără mine…
Apăruse întâia dată pe când ea dormea în mijlocul pădurii, nu prea departe de stejarul din care prindea viață și în seva căruia se adăpostea iernile. Venise călare, noaptea, căci era dintre cei ce cădeau noaptea pe răcoare și furau frumusețea florilor. Un voinicel cu părul bălai. Pe atunci nu luase încă chipul lupului și fusese îndată fermecat de ea -Fata-floare, o copilă frumoasă ca toate florile pământului ce vara se întrupa din apă și foc și înflorea din darul razelor de soare contopite cu roua. Calul strănută, iar ea se trezi dintr-o dată. Andrei descălecă de pe murg, o mângâie pe părul mătăsos, o prinse strâns cu brațul drept și o sărută, grăbindu-se să o ia cu el pe șaua calului și să o ducă departe, tocmai la curtea cea mare a Toamnei. Fără să gândească cât de repede avea ea să se veștejească acolo.
Blestemul lupului îl ajunse însă la scurtă vreme, căci nici muntele, nici pădurea, nici stejarul nu voiau să o lase să plece din locul acela. În mijlocul codrului, Andrei-lupul își sfâșie propriul cal și se alătură haitei, hrănindu-se împreună cu ea, în apusuri, din carnea caprelor pândite prin luminișuri.
Fata-floare se întoarse la stejarul ei și se întâlniseră apoi la fiecare lună uriașă în coliba dintre brazi. La cea a fulgerului și la cea cerbului, la a zmeurei și la luna porumbului copt, la luna vânătorului – el venea mereu, mânat de o forță căreia nu i se putea împotrivi. Câtă vreme era în pielea lupului, nu-i putea vorbi. Se ascundea ziua prin văgăuni și alerga neobosit nopțile după pradă. Îți căuta noii frați cu urletul lui – cântec unic, mârâia și gemea ușor când prin minte îi trecea scurt câte-o imagine dureroasă. Nici nu-și amintea de ea, dar îndată ce luna plină răsărea neliniștea îl cuprindea, simțea că fusese altceva, sunete și glasuri, foșnete și mirosuri ale vieții de dinainte reînviau și alerga la stejar. Din trunchiul cu scoarța lui aspră și adânc brăzdată de sutele de crăpături ale timpului despicătura adâncă îl privea ca un ochi uriaș și întunecat, iar o mireasmă amăruie de frunze și de mușchi, de pământ umed și de ciuperci îl învăluia amețindu-i simțurile. Nu știa niciodată cum ajungea la coliba dintre brazi, dar mereu se trezea în fața ei. Blana se lepăda singură, sufletul de om i se reîntorcea în trup, îi cânta cântece pe care ea nu le auzise niciodată și îi povestea istorii din împărății neștiute, pe care nu avea să le vadă vreodată.
Acum își pusese în gând să-l țină cu ea pentru totdeauna și știa, simțea că nu era singură și că nimic nu trebuia să înfrunte fără să aibă sprijinul pădurii și al muntelui. Însă la fel era și el. Nici el nu avea să fie singur. Cine oare avea să câștige înfruntarea? Acum era puterea lui „împreună”. Haita avea să-i fie alături, dar era ea mai tare decât însuși muntele? Decât însăși pădurea ei? Zâmbi simțind forța lunii curgându-i prin sânge și rosti:
Lună, lună!
Doamnă bună !
Bun cal ai și frâu n-ai,
Să te duci la ursita mea și să mi-l aduci pe Andrei.
Și la mine să-l pornești,
Prin pădure fără sine...[2]
Andrei păși cu grijă peste urmele de căprioare și mistreți, imprimate cândva în zăpada acum înghețată. De când era lup, vedea bine în întuneric și găsi poiana cât ai clipi, pătrunzând în ea parcă cu mai multă îndrăzneală, deși tremura din tot trupul lui de fiară. Adulmecând, simțise văzduhul cumva greu și amenințător și urlă prelung. Urletul lui la lună era strigătul de ajutor. Se uită în urmă, căci gâtul nu-i era țeapăn ca al celorlalți lupi și putea privi peste umăr cu aceeași ușurință cu care o făcea în înfățișarea de om. Își văzu frații, opriți ca de un zid și neputând să-l urmeze. Se roteau agitați, cu boturile deschise și din gâtlejuri scoteau mârâituri de neputință. Stejarul îl chemă cu glas de copac și cu glas de pădure, îl cuprinse cu flăcările soarelui adunat vara în adâncuri, iar când se trezi era iar în fața colibei.
Blana de animal i se desprinse brusc, precum o haină ușoară, și o lepădă la ușă. Era însetat. Ea îl aștepta în prag și îi dădu să bea apa din fântâna dorului, pe care o descântase deja:
Te-am cătat și te-am aflat,
În mijlocul codrului,
La Curțile Dorului,
Unde stau porțile-nchise,
Porțile le-am descuiat,
Pe Andrei mi l-am luat.[3]
Apoi căsuța rămase tăcută și doar adierea unui cântec lipsit de cuvinte și plin de dor pluti în văzduh. Fata-floare luă scripca din cuiul ei și prinse să cânte. Blestemul lupului se topi și ea avea să fie de-acum iubită, precum iubită era muzica strunelor. În cap, propria ei voce îi șopti: Cum e învârtit arcușul acesta și cum vibrează struna, așa să se învârtească și inima lui Andrei după mine.
Afară, dincolo de zidul vrăjit, lupii urlară pierderea fârtatului și se destrămară asemeni nopții, departe, în adâncurile pădurii luminate ca ziua de lună.
În vatra aprinsă blana lupului ardea sub mormanul de crengi și scripca cânta tot mai aprig: Și-ți va mai ieși lupul înainte, ca să te-nspăimânte. Să nu te-nspăimânți, că lupul mai știe seama codrilor și-a potecilor. Și el te va scoate la drumul de plai, la fecior de crai…[4]
Andrei îi atinse obrazul cu vârful degetelor și-i șopti la ureche: Aș urca așa…în miez de noapte pe-un vârf de stea și aș picura din roua iubirii pe fața ta…pe trupul tău…
[1] Adaptare după un blestem. Jarnik-Bârseanu, Doine și strigături din Ardeal, București, Editura pentru Literatură, 1974, pag.298.
[2] Simeon Florea Marian, Descântece poporane române. Vrăji, farmece și desfaceri, București,1893, p.100.
[3] Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 114.
[4] Adaptare după Brăiloiu, Constantin, Opere, vol. V, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, 1981, p.113.
Răspunsuri