Un poem

Un poem 
smuls 
din inima unei curtezane 
venețiene 
dragostea  pură 
a unei confesiuni
***
au început de ieri să mă doară
toate tăcerile acestea amare  
căci dorul meu încă mai zboară 
ca o pasăre călătoare 
care nu găsește nici pământ nici apă 
în aceste zile mai mult aride 
sufletul încătușat să mi-l adape 
lăsând dragostea să se perinde 
prin părul tău mătăsos fecioară 
prin ochii tăi să-mi văd destinul 
ce l-am stins odinioară 
cu veninul …
***
ce gust au lacrimile 
tale 
când nici măcar nu iubeşti?  
or fi destul de sărate 
să îndulcească rana ?
or fi destul de amare 
să fie cafeaua mai dulce ca veninul ?
***
țese-mi în 
liniștea 
ta un drum 
spre binecuvântare 
un drum fără răscruce 
un drum drept 
de unde pot începe 
o nouă cruce
***
lăsați liniștea să fie liniște
nu-i mai puneți cătușe 
nici călușul în gură 
lăsați-o liberă 
să ne cutreiere casele 
pe care le-am construit sau le vom construi 
din propria noastră carne 
sau din lutul acela fierbinte să avem unde să ne întoarcem zilnic 
sperând că vom găsi ceva pe masă 
cu care să ne hrănim în liniște.

Imagine credit: Vali Antonescu, Acuarelă pe hârtie din bumbac

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *