Un poem
Un poem
smuls
din inima unei curtezane
venețiene
dragostea pură
a unei confesiuni
***
au început de ieri să mă doară
toate tăcerile acestea amare
căci dorul meu încă mai zboară
ca o pasăre călătoare
care nu găsește nici pământ nici apă
în aceste zile mai mult aride
sufletul încătușat să mi-l adape
lăsând dragostea să se perinde
prin părul tău mătăsos fecioară
prin ochii tăi să-mi văd destinul
ce l-am stins odinioară
cu veninul …
***
ce gust au lacrimile
tale
când nici măcar nu iubeşti?
or fi destul de sărate
să îndulcească rana ?
or fi destul de amare
să fie cafeaua mai dulce ca veninul ?
***
țese-mi în
liniștea
ta un drum
spre binecuvântare
un drum fără răscruce
un drum drept
de unde pot începe
o nouă cruce
***
lăsați liniștea să fie liniște
nu-i mai puneți cătușe
nici călușul în gură
lăsați-o liberă
să ne cutreiere casele
pe care le-am construit sau le vom construi
din propria noastră carne
sau din lutul acela fierbinte să avem unde să ne întoarcem zilnic
sperând că vom găsi ceva pe masă
cu care să ne hrănim în liniște.
Imagine credit: Vali Antonescu, Acuarelă pe hârtie din bumbac
Răspunsuri