Muza amuzată

Îmi plac definitiile. Nu să le memorez, ci să le formulez. Mai exact, îmi place să privesc în jurul meu, la birou sau afară fiind și să mă întreb ce văd ochii mei acolo. Ce înseamnă pentru mine acel punct de focus? Deseori răspunsul e monosilabic sau plictisitor și întrebarea se evaporă. Alteori, se porneste o avalanșă de intrebări legate de acel subiect, având scopul de a facilita găsirea unui răspuns care servește de definiție. Îmi pare un proces diametral opus celui în care scrii o poezie. Atunci totul se întâmplă. Trebuie doar să fii suficient de rapid să scrii după dictare. Aici cauți cu înverșunare să găsești cuvântul bun. E ca și când scotocești într-o ladă mare cu unelte în dezordine și cauți exact cheia numărul 15. Știi că este acolo și atunci începi să răscolești. 

Asta s-a întâmplat într-o zi de toamnă plimbându-mă printr-un parc muzeu, plin cu sculpturi plasate prin iarbă sau ascunse după pomi. Mi-a sărit în față un trup de femeie înghesuit și plin de colțuri. Mi-a starnit interesul și dorința nestăpânită de a-i găsi o definiție. Nu știam de unde să o apuc, ce sa cred despre ea. M-am apropiat nu spunea nimic. De departe nici atât. M-am uitat pe furiș, m-am uitat cu un ochi, m-am uitat la alții cum se uită. Nu găseam nici măcar acel răspuns monosilabic pentru obiectul suspect care nu vroia să se lase să plec. Am observat că pentru alți plimbăreți femeia aceasta plină de întrebări fără răspuns era de-a dreptul invizibilă. Eu de ce am văzut-o? De ce e femeie? De ce de e marmură? De ce stă acolo? Pe cine așteaptă? Cine i-a dat viață? Unde se uită? Dacă mă aude? Oare ce simte când o sărută vântul serii? Am început parcă să aud muza acelui sculptor cum se amuza de nedumerirea mea. Dar oare chiar mai contează definiția? Muza a prins formă, mi-a acaparat ea atenția și-am început să o urmăresc eu. Dănțuiala ei printre pomii colorați mi-a purtat pașii spre un morman uriaș de frunze unde era să cad grămada dacă un copac nu mă sprijinea. M-a văzut! S-a speriat și a ieșit pe ușa pe care probabil intrase în parc. 

Revin deseori in acel loc. De fiecare dată pândesc, de la cafeauna din parc, statuia femeii cu întrebări, cu speranța că muza se va face din nou văzută.  Chiar cred că i-am văzut naluca tremurătoare pe apă, printre frunze, într-o dimineață încețoșată de duminică.  Altădată mi-a zâmbit din cana de cafea, dar lingurița nu m-a ajutat să o scot de acolo. Cine știe? Poate stă ascunsă printre butoanele tastaturii când eu o caut în zadar în parc. Voi continui căutarea definițiilor și muzei buclucașe.

Ligia Mateiu: M-am surprins plăcut când am luat decizia, relativ recentă, de a scrie în mod consecvent. Îmi place să introduc limbajul cald și prietenos al umorului delicat în domeniul științei și exprimării academice, considerat sobru și inaccesibil. Particip afectiv la fiecare text pe care îl scriu. Mă fascinează faptul că niciodată nu știu cum se va sfârși un text pe care îl încep. Eseurile umoristice cred că mă caracterizează cel mai bine. Le scriu cu ușurință și o plăcere incontestabilă. Momentele de melancolie sunt captate în scrieri „ceva mai serioase”, precum aceasta. Sper să fie agreate de cât mai mulți cititori!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *