Busola

Iubesc munții, deși nu cunosc definiția lor exactă. Pentru mine, câteodată munții sunt niște locuri ascunse sub cer unde se răstoarnă toata ființa ta precum acul unei busole. Acolo, sistemul de coordonate se schimbă. Capul se mută în picioare, căci trebuie să fii atent pe unde mergi, inima devine axul vertical și ajungi să pășești cu picioarele pe cer. Am impresia ca profesorii de geografie știau asta, dar încercau cu disperare să păcălească elevii, ținându-i cumva doar pentru ei.  Se spunea că munții sunt născuți din măruntaiele pământului, că sunt niște creaturi prăpăstioase cu suflare de gheață, cu minereuri curgând prin vene, gata oricând să arunce cu bolovani în tine, să te prindă în hăul lor. Mie parcă nu-mi venea să cred, deși se insista. Se țineau lungi prelegeri și se prezentau imagini care sa susțină teoria asta. În adolescență, când am prins ceva curaj și când eram într-o perioadă de răzvrătire împotriva lumii, am vrut să merg să văd dacă e chiar așa. Am fugit de acasă purtând bocancii tatălui cu vreo două-trei numere mai mari decât aveam nevoie și un rucsac cu un cadru de aluminiu care îmi ajungea până la genunchi, primit de la nu mai știu cine. Eram cu niște tineri la fel de confuzi ca mine, cu țeluri exploratorii neformulate și trasee de viață nedefinite. Îmi amintesc ploaia necontenită, greutatea rucsacului, căpițele care vegheau valea, paznicii muntelui deghizați în câini ciobănești, mersul încet pe coamă,… 

Altădată muntele îmi pare viu și mie, dar nicidecum înspăimântător. Simte frigul și își trage pădurea până sub bărbie. Mă observă prin ochii lacurilor. Mă ascultă, deși se face ca nu mă aude când pune o cascadă în drumul meu. Mă lasă să-l cunosc pe dinăuntru și păstrează deschisă ușa spre peșterile unde îl văd plângând. Mă simte dacă sunt obosită și pune o marmotă să-mi taie calea. Presară flori de-a lungul potecii să îmi  arate drumul spre vârf. Iarna, am impresia că vrea să se joace cu mine și mă gâdilă cu fulgii de zăpadă. Ca tot omul, mai are și el toanele lui, mai ales iarna. Îl apucă furia din cauza zilelor atât de scurte și începe să urle de dorul soarelui. 

De fiecare dată când plec îi spun că ne vom revedea curând! 

Până atunci adun pași pe întinderi joase căutând locuri unde se schimbă polii. Se mai întâmplă, departe de munți, să mă prindă ploaia pe stradă. Atunci începi să văd pomii sub picioarele mele. Undele bălților în care calc poartă amintirea munților care au fost cândva pe fundul mărilor sau poate sunt doar un curcubeu monocrom de oraș.

Ligia Mateiu: M-am surprins plăcut când am luat decizia, relativ recentă, de a scrie în mod consecvent. Îmi place să introduc limbajul cald și prietenos al umorului delicat în domeniul științei și exprimării academice, considerat sobru și inaccesibil. Particip afectiv la fiecare text pe care îl scriu. Mă fascinează faptul că niciodată nu știu cum se va sfârși un text pe care îl încep. Eseurile umoristice cred că mă caracterizează cel mai bine. Le scriu cu ușurință și o plăcere incontestabilă. Momentele de melancolie sunt captate în scrieri „ceva mai serioase”. Sper să fie agreate de cât mai mulți cititori!