De poveste

Deseori mă întreb cum au apărut unele expresii vechi. Îmi imaginez un tânăr domn, din țara lui Papură-Vodă, într-o dimineață după ce s-a crăpat bine de ziuă, care se tot ducea învârtindu-se prin curte. Ce sa fac eu oare astăzi? Să merg sa dau apă la moara cuiva sau să mă duc să repar moara stricată? Nu avea chef de reparat nimic în ziua aceea fiind sâmbătă, cu o zi înainte de duminică, ziua nelucrătoare. Așa că a pornit spre apa Sâmbetei să-și umple ciubuleul de dus apă. Când colo ce sa vezi? A ajuns prea târziu. În vale, apa a trecut. A rămas doar pietrele și un pește uscat care nu se mai zbătea. 

A lăsat treaba baltă și s-a întors acasă. Capra vecinului era la el în curte. Merge la vecinul sa îi returneze capra, dar nu era acasă. Era doar un bilet în portă. Sunt dus cu sorcova! Revin-o când se lasă seara sau trimite-mi un porumbel dacă ai ceva urgent să-mi transmiți!

S-a pus să mai trebăluiască prin curte. În doi timpi și trei mișcări, a tuns o frumoasă tufă de Veneția, a strâns câtă frunză și iarbă uscată, apoi s-a apucat să vopsească poarta ruginită. Când a terminat, și-a adus vițelul să vadă ce frumoasă este. A mai tras mâța de coadă prin curte până către amiază când parcă începea să îl lovească foamea pe flăcăul nostru. Și-a luat niște bani gheață știind foarte bine ca brânza e pe bani și a pornit in jos pe uliță.

La oborul din preajma pieței, o tânăra domniță care ducea un copil cu zăhărelul și plimba ursul i-a făcut cu ochiul. El fiind de multe ori dus la biserică, a trecut-o cu vederea. În piață era buluceală de oameni ieșiți din pepeni. Și-a găsit drum printre ei și a ajuns la sectorul de lactate. Totul era vândut, se spălau putinele deja. Doar ceva urdă cu mucegai albastru mai rămăsese. Așa ceva valora pentru el mai puțin cât o ceapă degerată. A găsit în schimb niște roșii care erau ca pâinea lui Dumnezeu de bune și ieftine ca braga. Îi ploua în gură la gândul că va face o salată cu castraveții luați pe daiboj, mai dăunăzi, de la grădinarul satului.

A pornit spre casă de parcă toată lumea era al lui, dar pe drum l-a lovit ghinionul. L-a înțepat un gărgăune de ureche! Sigur l-a pocit ceva mătrăgună de babă în piață.  Îl durea îngrozitor, dar nu și-a ieșit din fire. Și-a luat inima-n dinți, a înghițit în sec și a mers mai departe cu fruntea sus. Când a ajuns acasă era mort de oboseala așa că nu e de mirare ca l-a furat somnul și ochii îi picau în gură. S-a dus sa se culce pe-o ureche, dar cea neințepată. A dormit  buștean.

Deodată la poartă pică plocon Stan pățitul. Striga din toți rărunchii că o femeie i-a sucit mintea și nu știe cum să și-o pună la loc. Încă era cu călcâiele aprinse de cum a fugit din calea ei. Stătea ca pe jar. Dar, ca întotdeauna, Dracul nu e așa de negru pe cât pare, așă că tânărul nostru, om cu scaun la cap, i-a înecat amarul cu niște tărie. După ce a bătut apa-n piuă o vreme, Stan a plecat la treburile lui.

Rămas iarăși singur, a-i trece urâtul flăcăul nostru a pornit teleleu spre munte. După o bucată de vreme a dat peste vecinul din dreapta casei lui. Îsi cauta oaia cea pierdută. A mai bătut ceva cale, după care s-a întâlnit cu un alt consătean care își numera oile. S-a lămurit că nu avea cu cine să vorbească pe coclaurile acelea. S-a întors acasă bătând pe bâtă înainte să aibă orbul găinilor. La urma urmelor, fiecare cu oile lui.

Va rog să nu-l luați în râs pe acest om oropsit de soartă!

Ligia Mateiu: M-am surprins plăcut când am luat decizia, relativ recentă, de a scrie ce îmi trece prin cap. Îmi place să introduc limbajul cald și prietenos al umorului delicat în domeniul științei și exprimării academice, considerat sobru și inaccesibil. La fel de mult imi plac si expresiile din limbajul popular. Particip afectiv la fiecare text pe care îl scriu. Mă fascinează faptul că niciodată nu știu cum se va sfârși un text pe care îl încep. Eseurile umoristice cred că mă caracterizează cel mai bine. Le scriu cu ușurință și o plăcere incontestabilă. Momentele de melancolie sunt captate în scrieri „ceva mai serioase”. Sper să fie agreate de cât mai mulți cititori!