Orașul Invizibil (fragment). Miruna și Andrei

În seara aceea de An Nou care își subția cifra zero din coadă încetul cu încetul, au străbătut Câmpia Panoniei. Din când în când, câte un fazan rătăcit pe linia autostrăzii le făcea semn abia zărit din aripi. Andrei își aduse aminte că demult tare participase la o masă festivă împreună cu părinții lui. Regalul culinar fusese chiar un fazan. Gospodina casei le povestise atunci cu lux de amănunte întreg ritualul de fezandare și de macerare a cărnii. Andrei gustase la insistențele tuturor, mai mult forțat și de rușine o bucățică din el dar carnea i se păruse ceva cu gust extrem de ațos, fad și oarecum trist. Cam așa se simțise și el mulți ani. Un fazan pus la fezandat îndelung și servit tuturor ca pe o trufanda. Când el își dorise atât de mult doar libertatea de a călători și de a vedea lumea, de a visa. Cuvintele lui se rostogoleau rotunde în timp ce conducea. Miruna le asculta cuminte și atentă. Ea nu avea amintiri cu fazani. Avea unele subțiate și diluate de timp cu porumbei. O vecină care creștea păsări împreună cu nepotul ei le adusese într-o zi, de pomană, doi porumbei prăjiți. Să fie de sufletul lui răposatu’. Nimeni din familia Mirunei nu se atinsese de porumbei. Li se păruse oribil cum stăteau întregi și inerți pe farfuria albă cu picioarele în sus. Se obișnuiseră cu păsările libere, în zbor, căutând firmituri și semințe pe pervazul ferestrei, înviorând fiecare piațetă cu freamăt de aripi și zbor. Să îi vadă atunci împietriți i se păruse insuportabil. Pe furiș, să nu fie văzuți, i-au dus la pubelă de unde cu siguranță pisicile haimanale ale cartierului i-au găsit și împărțit mult prea repede. Andrei asculta amuzat povestioara Mirunei. Ciudată noapte. Stranie întâlnire. Andrei și Miruna. 

Vorbeau câte puțin, tăceau mult dar lipsa cuvintelor părea să îi apropie cumva unul de celălalt. Nici nu și-au dat seama când au ajuns în ceea ce părea a fi un oraș. Unul care nu se vedea aproape deloc, așa era de densă ceața ce împresura clădiri, oameni, măști, apa ce îl străbatea, străzi. De când se știau recunoșteau amândoi în sinea lor, nu văzuseră o ceață așa neagră. Se insinua perfid de peste tot. Ca un abur grăbit să se așeze și să acopere orice formă, mișcare, pași, certitudini, îndoieli, speranțe, umbre, boală. 

Se apropia miezul nopții și prin orașul acela invizibil se auzeau zgomote și pași, vorbe, cuvinte, râs rar și amar din loc în loc. Și aceleași sirene de mașini ambulanțe ca peste tot în lumea ultimului an bântuit și sugrumat de pandemie.

Au văzut oameni grăbiți, le-au intuit forma și umbrele prin ceață de parcă un Spiderman se juca cu lansatorul de fire subțiri aproape invizibile proiectând nu pânze de păianjen ci destine umane șubrede. 

Au parcat mașina și îmbrăcați prea subțire, strânși unul lângă celălalt, s-au alăturat convoiului de siluete. Încercau toți să se evite în mișcare, să nu se apropie dar era dificil. Corpurile tuturor își reclamau nevoia de apropiere, le era frig și umbră și ceață. Și dor. Și frică. Andrei a cuprins-o pe Miruna de după umeri. Curentul apei care despărțea în două orașul cufundat în întuneric se zbătea în aer cu aripi de liliac rătăcit. 

Din loc în loc echipaje întunecate de polițiști încercau să risipească umbrele și să le țină la distanța regulamentară de măcar un metru una de cealaltă. Drone luminoase și indiscrete îi însoțeau asemeni unor câini fideli și credincioși.

De peste tot se auzea Halászbástya, greu de pronunțat sau măcar de imitat pentru Andrei și Miruna.

Toată marea aceea de oameni se îndrepta spre Bastionul Pescarilor. O terasă înaltă ce oferea o priveliște oarbă în noaptea de an vechi și bolnav ce abia se urnea pentru a face loc unuia nou. Acolo sus pe acoperișul orașului s-au așezat și Andrei cu Miruna. În lumina sumară a unei drone au văzut turlele albe și lăptoase ale unei biserici abia conturate și în vale, departe de toți, un fir subțiat de ceață  din Dunărea ce despărțea Buda de Pesta. 

20 din coada anului s-a transformat în 21. Abia simțit, ușor ca o șoaptă bolnavă. Nu s-au auzit artificii, nu s-au auzit muzici, nici șampanii sparte, nici săruturi, nici zâmbete, dar nici îngrijorări așa de mari ca în anul ce abia murise. Parcă cei adunați în Bastionul Pescarilor, cocoțați deasupra lumii,  ar fi vrut să uite de anul abia încheiat cu totul.  De spaime, de boală, de sirene, de reguli, de măști, de morți, de contaminări. Intraseră toți în anul 2021 cu speranță. Andrei își apăsă mâna peste inima acoperită cu poza părinților lui. Miruna strânse cartea “Orașul Invizibil” în mână și mângâie încetișor numele autorului, Clara Enache. Mama ei. Aici era. În orașul ăsta. Orașul Invizibil. Simțea asta. O va găsi. Poate nu mâine, nici peste o lună, dar va veni momentul în care mama ei va deveni vizibilă în Orașul Invizibil.

Se hotărâră amândoi să rămână o vreme aici. A doua zi își vor căuta poate o cazare. O cameră, un studio. Ceva ieftin, pentru ei doi. 

Pe zidul alb al Bastionului o fată tânără văzu două umbre de cărți. Nu le înțelegea prea bine titlurile. Desluși cu greu în lumina străvezie numele autorilor și le pronunță cu accent străin. Elina Fluture și Clara Enache. 

La auzul celui de-al doilea nume silueta femeii mai în vârstă care se sprijinea de ea, avu un tresărit ca un scurtcircuit. Fata o privi îngrijorată. Femeia întinse mâna tremurând și apucă cele două cărți cu degetele ei subțiri care încă miroseau a aluat necopt de biscuiți și a vanilie. Le strânse avidă la piept. Haideți, doamna Clara, să mergem spre casă, îi spuse fata în ungurește. O îngrijea de mulți ani pe femeia încă tânără și frumoasă de lângă ea ce nu mai știa demult cine este. O formă de Alzheimer care debutase foarte devreme. Au ajuns acasă amândouă spre dimineață. Pe poarta casei se lăfăia în bătaia adierii de an nou, un anunț. Studio de închiriat pentru doi tineri. Anunțul era și în limba română. Cu puțin timp înainte, Andrei și Miruna luaseră numărul de telefon de pe anunț. Le plăcuseră mult casa aceea. Era situată  în partea veche a orașului. Patinată de timp. A doua zi vor suna să vadă dacă mai era valabil anunțul. După care plecaseră încet spre mașină. Mână în mână.

Încetul cu încetul Orașul Invizibil căpăta contur. Se însănătoșea. Ca și lumea întreagă, chiar dacă încă nimeni nu era conștient.