Luceafărul Mariei

„A fost odată ca-n povești 
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești, 
O prea frumoasă fată.”

Se holba la ea însăși pe furiș atunci când se credea singură și nezărită sau urmărită de nimeni altcineva în timp ce recita o poezie pe care nu o înțelegea până la capăt la vârsta ei. Făcea repetiții întruna de când învățătorul o alesese pe ea să recite Luceafărul la ceremonia de sfârșit de an. La început i se păruse o joacă cu multe strofe, atât de multe încât le uita mereu numărul. Din când în când se poticnea și o lua de la capăt iar și iar. Începea cu o scurtă reverență. Fața de copil scruta întinderea oglinzii așezată pe peretele dinspre apus din camera bună care la anii ei firavi, 10 la număr, îi părea nesfârșită și grandioasă. Avea un cusur oglinda asta. Jumătate din ea slăbea silueta, jumătate o îngrășa peste măsură. Așa că Maria vedea o jumătate din corpul ei sub forma unui Don Quijote lungit și subțiat, iar cealaltă jumătate ca pe Dulcineea din plăsmuirile lui. Nu îi plăcea de ea cum arăta în nici una dintre apariții. Deși cartea o mistuise de câteva ori la rând până atunci.

„Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă 
Lângă fereastră, unde-n colț 
Luceafărul așteaptă.”

Făcea din nou reverența, imaginându-se în fața a mii și mii de spectatori, cocoțată pe scena din lemn la care se cioplea și lucra de ceva vreme în curtea școlii. Pe fereastra clasei deschisă spre vacanța de vară se insinuau zgomote de daltă și râsetele celor care își luaseră liber de la muncile câmpului pentru a ridica postamentul de lemn. 

Maria închise iar ochii și ascultă doar freamătul pe care îl scutura duios vântul printre ramurile celor doi tei împletiți în fața casei ei. Erau verzi și tineri. Ca și părinții ei. Uneori crengile lor dese ascundeau rondul bufnițelor de noapte cu relele lor prevestiri, alteori joaca haotică a hulubilor nebuni din zilele cu soare, apoi alternau umbrele cu clarul de lumină, prindeau pe viată culcușuri de vâsc întunecat, ce păreau la prima privire cuiburi abandonate și goale, dar cel mai adesea desenau poteci și labirinturi la lumina lunii pe pereții casei. 

Printre ramurile lor, ea și mama ei priveau din cerdacul casei, în nopțile senine și clare, Luceafărul. Strălucea atât de aproape de teii frați, încât uneori părea culcat în pat de ramuri crude și întunecate. 

Dacă o să uite poezia, 97 sau 98 de strofe își vor pierde șirul și ea va înlemni sub privirea caldă, dar surprinsă a învățătorului care, luând dintr-o dată rol de sufleur, îi va șopti cuvintele. Dar ea nu le va putea auzi. Va începe să plângă, oamenii spectatori, părinții ei, vor începe să aplaude în semn de susținere. Lacrimi boabe, perfect rotunde, de rușine, se vor prelinge peste rochia ei albă și imaculată care se va boți și va deveni cenușie pentru totdeauna. Ca și cum ar fi căzut într-o baltă de noroi direct de pe fierbințeala fierului de călcat, încărcat la maxim cu cărbuni aprinși. 

Deschise ochii. Oglinda deformată dispăruse. Aplauzele curgeau sincere, clare, înspumate, învolburate, iar învățătorul dădea încântat din cap, colegii o priveau cu respect și oarece invidie, părinții plângeau cu înduioșare și mândrie, iar ea făcu reverența de final perfectă la finalul celor 98 strofe din Luceafărul. Fără să se împiedice, fără să se poticnească. 

Se frecă la ochi. Nu, nu era vis. Anii se adunaseră cuminți, teancuri-teancuri în familia lor. Maria terminase deja clasa a 4 a. Mereu premiată. Mereu avidă de învățat. Serioasă și mândră de rezultatele ei. Pe mânuța fetei se răsfața și râdea soarelui verii un ceas micuț și firav. Era cadoul lui Ion pentru fetiță lui premiantă. 

În vara aceea vizită cu clasa Ipoteștii lui Eminescu. O construcție cu cerdac, de lemn cuprinsă în brațe de jur împrejur de un verde static și profund și un lac aflat nu la mare distanță de ea îi aduseră aminte de casa lor. Lacul ei din pădure deșerta noroiul luptelor nocturne ale mistreților. Lacul lui Eminescu dezvelea întinderi galbene de nuferi care așezau între flori și frunze inspirații și rime fără pereche. 

Mai târziu în viață… 

În orele târzii ale înserării erau toți obosiți să dea din picioare pe lângă săniuța inutilă, pe străduța îngustă și dreaptă.

Din fericire, urma ora la care studenții de la Agronomie luau încetișor, vocali și veseli, drumul meselor către cantina din Târgușor Copou, iar câte unul, altul înșfăca pe rând săniuta cu copii și o arunca încoace și încolo pe străduța patinatoare. Erau tare bucuroși atunci copiii puțini ai străduței.

Se nășteau și prietenii care ascundeau dorurile de acasă ale celor care erau adoptați de Iași numai pe perioada studenției. Intr-o vară, de la unul dintre adoptivii pasageri ai străduței, chiar de ziua ei, când împlinea 10 ani, a primit Luceafărul lui Mihai Eminescu într-o ediție specială, cu traducerea lui în multe limbi, inclusiv portugheză, ebraică, arabă, chineză. Avea si o dedicație frumoasă pe ea, scrisă caligrafic. A răsfoit-o pe seară împreună cu mama ei și buzele acesteia recitau Luceafărul ce răsuna în urechile fetiței cu vers desprins ca din cea mai frumoasă și mai lungă, poate, poezie de iubire neîmplinită din lume. 

„Cobori în jos, luceafăr blând, 
Alunecând pe-o rază, 
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!.”