Poveste de început

A plecat astă-noapte. Doi trecători cu fețele ascunse sub pălării cu boruri imense l-au văzut strecurându-se ca o umbră pe lângă zidurile negre ale catedralei gotice. Abia atingea caldarâmul cu tălpile pantofilor verzi, uzați. Nici nu ar fi vrut să fie văzut de cineva, se uita din când în când trist în spate. Se simțea obosit, destul îl hăituseră. Mergea încet, iar luna plină îi lumina pantalonii turcoaz, din satin ce ieșeau de sub pelerina subțire.

Își aduce aminte ce se bucuraseră toți acum un an când apăruse în Piața Mare. Aduseseră torțe aprinse în toate colțurile Pieței Mari și aruncaseră pe cerul nopții jocuri de lumini la care se uitau cu priviri strălucitoare. Femeile îmbrăcate în rochii de organza în care se topiseră toate florile lumii mișcau evantaie din pene cu ochi de pasăre măiastră sau băteau din palmele acoperite cu mănuși de dantelă parfumată. Barbații, mândri de hainele, de pantofii și de nasturii lor lucioși turnau șampanie în pahare înalte, de cristal de Bohemia. Câte iubiri se înfiripaseră atunci, câți visaseră la călătoria vieții lor, câți își făcuseră planuri…

E adevărat că un fior rece i-a trecut pe toți și aripile grele ale unei păsări s-au întins deasupra Pieței Mari atunci când l-au vazut că poartă o mască, dar au uitat repede. Nu-i așa, s-au întrebat în șoaptă unul pe altul, că la miezul nopții unii își pun măști ca să alunge spiritele rele ? S-a auzit hohotul de râs al unui bărbat iar apoi au inceput să se învârtă cu toții din ce în ce mai repede în piruete nesfârșite și să viseze la planurile lor de marțipan. Ia te uită! și-a spus privindu-i trist din spatele măștii care îi acoperea partea de jos a feței.

Ultima dată l-au văzut când orologiul din Turn a bătut a douăsprezecea oară. A dispărut apoi în întunericul străduței înguste ce ducea în Piața Mare. S-au uitat după el doar garguiele cu gheare de piatră iar de la o fereastră a a zburat o pasăre de noapte cu aripi mari, foșnitoare. I s-au zărit doar ochii mici, galbeni ca niște frunze de toamnă.

A plecat astă-noapte. Adusese cu el, într-un buzunar de la tunica din catifea verde, un an pe care nimeni nu și-l imagina. Dar ani ca acela pe care îl adusese el mai fuseseră și altădată, cu mult timp în urmă. Omenirea mai suferise și altădată din cauza ferestrelor închise, a ușilor bătute în cuie, a neîncrederii, a fricii, a bolii și a morții. Oamenii își mai ascunseseră și altădată chipurile în spatele maștilor. Dar, prinși în piruetele lor mecanice de balerine din cutiile muzicale, oamenii uitaseră.

Totuși, în celălalt buzunar al tunicii lui de bal, el le mai adusese ceva : șansa de a putea comunica și din spatele obloanelor trase ale ferestrelor. Încuiați în case și înghețați de teamă, au putut totuși să-și termine planurile lor din noaptea de Anul Nou, să vorbească unii cu alții ore în șir, să-și caute privirile în spatele ecranelor, să iubească, să citească, sa evolueze…să reziste… să învețe …să rămână în viață.

***

Acum o lună am pornit în aventura care se numește Revista Timpul Belgia. O aventură care mi-a amintit că limba română a rămas dragostea dintâi. Cu siguranță nu-i o întâmplare că am urcat în acest carusel în plină pandemie.

Este un proiect cultural prin care ne dorim să unim prin fire invizibile, virtuale deocamdată dar solide, oameni, talente, minți și caractere din România și din Belgia. Vă invit împreună cu Nicoleta Beraru să veniți alături de noi în această călătorie culturală începută în anul pandemic 2020.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *