Inimă pe patine

Se uită pe fereastră. Copacii din fața ei se albiseră dintr-odată și stăteau acum grizonanți și mirați de propria lor poveste. Albă din cap până în picioare, povestea lor. Ramurile le țineau un pic plecate sub greutatea poverii. Câteva dintre ele, mai subțirele, își păstraseră îndrăzneala filiformă de dinainte de iarnă. 

Fata deschise încetișor gura cu buze subțiri, atât de subțiri încât păreau două fire desprinse dintr-o papiotă cu ață. Roșie împreunarea celor două fire de ață. Se rezemau în arcuirea lor deloc subtilă  de profilul unui nas care privea mereu în sus și nu spre gură. Suflă delicat și aburul cuprinse fereastra în brațe de căldură. Cu degetul, Ida desenă conturul unei inimi. Fragil contur. Aproape invizibil. Ea îl vedea. Îl simțea. Bătea în ea. Ritmic. Tic. Tac. Uneori tic-tac-ul se potrivea, alteori niște sunete străine îl invadau și ritmicitatea devenea obosită. La început se speria Ida. Apoi învățase să aștepte să i se liniștească zbaterile. Cu frică la început, cu resemnare mai apoi, cu mirare și într-un final cu acceptare. 

Lângă inima ei ce stătea acum lipită de geam, mai apăru una. Două contururi de inimi atât de apropiate una de alta încât parcă se rotunjeau în unul singur. Ida își căuta iubirea. 

Ciudat, iarna era anotimpul pe care ea îl asocia iubirii. Era ceva pur în felul în care totul devenea una cu întinderea albă a zăpezii. Privea fulgii ce cădeau liniștit și îmbietor. O invitau în fel și chip să iasă afară, în bătaia lor. Să îi cuprindă obrajii cu biciul aripioarelor lor mici și fragile. Își strânse cămașa de noapte mai bine de corp, încercând să le cuprindă pe amândouă cu cordonul de la halatul îmbătrânit de spălări repetate. Parcă vedea încă urme de clor în materialul din care era făcut. Albicioase ca niște cărări mici și înfrigurate, întunecate și sobre ivite din țesătura lui. În jurul a câte trupuri și boli se strânsese el? Ida își apăsa inima încetișor. Să îi spună parcă să mai aibă răbdare. Să mai bată și anotimpul ăsta. Se uită la ceas. Un ceas mic cu cadran rotund. Brățară era cam largă pentru încheietura ei fină. Se lovea în mișcare de pat, de noptieră, de fereastră. Când se lovea de inimă, ceasul parcă înțelegea bătaia timpului altfel. Abia după ce îi auzea ticăitul ei, începea și el să numere secundele. Fata își roti obosită privirea prin salon. Albul din interiorul lui se contopea și parcă se prelingea în albul de afară. Ca un alb infinit. 

Ceasul arăta ora 19. Acuși, acuși salonul se va umple de agitație și voci. Era tura blândeții. Cea dură fusese dimineață. La vizita de la ora 9. Uneori asistentele astea puteau fi tare rele și mânioase. Dar ea nu se mai gândea la nervii lor. Mâine dimineață la 9 o să îl vadă din nou. Sau poate chiar în seara asta. Se obișnuise să o privească direct în ochi cu privirea lui întunecată. Ea nu putea să îi susțină privirea. Era prea grea, prea insistentă. De Crăciun, Ida știa sigur că  va rămâne în spital. Va aștepta cuminte rezultatul la test, operația era programată imediat după Anul Nou. Ida își simți iar inima bătând cu aripi albe. 

Știa doar că îl cheamă Corvin. Intra în salonul lor pășind totdeauna tiptil și încet după câte o asistentă. Era salon de femei și voia tot timpul să se asigure că nu deranjează cu prezența lui. Se apropia de patul surorii lui, o fetiță de 13 ani. Aceleași probleme cu inima ca toate celelalte din salon. Dar ea era atât de mică și de firavă. Părea că respiră de fiecare dată numai în prezența lui. A fratelui ei mai mare. Singurul. 

În seara aceea Corvin abia căra cu el un brad. Era verde întunecat, poate în contrast cu pereții și cu paloarea din salon. Sau verde întunecat precum pădurea din care fusese smuls. Bradul s-a așezat cuminte pe o măsuță lângă fișele pacientelor. Era sfios. Mogâldeață caducă citadină. Întâi s-a lăsat cuprins de luminițe. Apoi de câte un glob care scăpa din sacoșa lui Corvin. Ida se apropie încetișor și sfioasă, prinse și ea o beteală roșie ca sângele. Sau roșie precum buzele ei. Pentru o secundă, mâinile lor, ale celor doi s-au atins ca din greșeală. Pentru prima dată. Mai puțin de atât. Nu știau. Timpul împietrise. Bradul arăta minunat. Au stins lumina deși știau că nu e voie. În ochii celor din salon, scântei s-au așezat între pleoape, ca niște ochi veseli plini de bucurie spontană. Ochii triști, încercați de boală și așteptare, nu se mai vedeau. Corvin le-a întrebat pe fiecare ce dorința ar vrea să le îndeplinească bradul. Era magic, le asigură el. El știa ce își dorește, zile multe pentru surioara lui. Și o inimă de schimb. Una care să nu mai obosească sau să tremure de așteptare. Ida își dorea să meargă pe patine. Nu o făcuse niciodată. Și-ar fi dorit și ea o inimă nouă, dar mai mult, aici și acum, își dorea să iubească, să fie iubită și să meargă pe patine. Într-un sertar cu dorințe, își puse speranța în noua ei inimă, dar o dărui surioarei lui. Nici măcar nu știa cum o cheamă. 

Pe 31 decembrie, se trezi cu Corvin lângă patul ei. Îi făcu semn să se ridice încetișor. Salonul era luminat de ochii bradului și de felinarul de afară ce cutremura umbre fantastice pe pereții salonului. Unele paturi erau goale deja. Cădea zăpada afară la fel de lin și inocent. Un covoraș duios și alb acoperea toate rănile pământului. Aproape toate. În curând orașul va vui? De colindele din alți ani, de artificii sticloase, de șampanie dată cu capul de asfalt. Amintiri. Pentru că anul acesta orașul tăcea sub masca albă de zăpadă. Urlete de ambulanțe spărgeau din când în când liniștea în mod strident și epuizant. Sub brazi, în case, oamenii erau singuri. Virusul durea. Până la suflet. Singurătatea era scrisă cu litere dure și copleșitoare.

Ida și Corvin se prelinseră pe lângă camera de gardă. Venea un miros de portocale sufocat de iz de dezinfectant pe sub ușă. Și se auzeau voci în surdină. 

Au ieșit în zăpadă albă. Corvin îi dădu haina lui Idei. Era prea mare. Și el părea atât de golaș și slăbuț fără ea. Din sacoșa lui ieși o pereche de patine. Una trecu în piciorul stâng al fetei iar cealaltă în piciorul drept al băiatului. Nu era gheață pe jos. O movilă de pământ ce zăcea acolo de la renovarea aripii vechi a spitalului, părea un munte alb. Lângă ea, se ivea un munte mai înalt, scăldat în lumină translucidă a anotimpului alb, era micuța capelă a spitalului. Din ea se auzea murmur de rugăciune și slujbă.

Pe movila de pământ de lângă bisericuță,  își urcară siluetele cei doi. Se țineau de mână și lăsau din timp în timp câte o patină tăioasă să împartă zăpada de pe movilă în felii inegale. 

La ora 12 noaptea s-au întors în salon. Acolo băteau inimi. Greu, dar încă băteau. Fluturi de speranță se desenau pe perete în mod ireal. Ida se îndrăgostise. Iarna era anotimpul iubirii ei. Nu simțea frigul, nici răceala. Nici inima care îi bătea iar aiurea, în ritmul ei aritmic. Nu își mai aminti, înainte de a se cufunda în somn, decât de senzația de eliberare și uitare pe care o avusese atunci când patina ei lângă patina lui alunecau pe derdelușul improvizat preț de o secundă plus o bătaie de inimă la unison.