Cum miroase frica

Felinarele zăceau în întuneric parcă solidare cu acel couvre feu cu care autoritățile încercau să țină oamenii în case odată cu lăsarea întunericului. Așa că păreau doar niște bibelouri stradale întinse pe o etajeră a inutilității.

În seara aceea, fetița coborâse din tramvai împreună cu mama ei. Doua siluete firave tărâte de întunericul precoce al iernii fără zăpadă. Fără vreun motiv aparent, strângeau teama cu sufletul, mama cocoțată pe tocurile ei sacadate pe care încerca din toate puterile să le țină mute. În zadar. Rezonau, zbierau, zgâriau asfaltul inegal și imperfect al trotuarului.

Se întorceau dintr-o vizită de la o mătușă ce locuia în alt cartier. Zburase timpul. Săgeată scăpată din arc temporal dezaxat. Au așteptat mult în stația de tramvai. Atât de mult încât mama îngrijorată scăpase pe furiș zeci de priviri ceasului de mână rusesc pe care încheietura ei îl ținea strâns.

– Când vine tramvaiul, mamă?

– Trebuie să vină, acuși, acuși, răspundea din secundă în secundă mama copilului său, încercând din toate puterile să își ascundă îngrijorarea.

– Noi ce număr așteptăm? insista fetița, sătulă pesemne de tăcere.

– Știi și tu, draga mea, un 1 sau în cel mai rău caz un 13, îi spuse mama și îi așeză cu precizie la loc o suviță ce îi aluneca cu încăpățânare copilei peste ochiul drept făcând-o să pară ascunsă în spatele unui lornion. Sau asemeni un pirat urban.

– Vine, vine, strigă fetița bucuroasă, e 1, nu e 13!

În tramvai așezate pe scaune, mamă și fiică s-au mai destins la lumină. O mână de oameni risipiți din loc în loc își aruncau din când în când priviri pe furiș. Toți țineau pe brațe tăcerea ca pe ultimul lucru pe care îl mai puteau face în lumea în care scoteai cuvintele din tine privind peste umăr să nu fie auzite. Ele au coborât la penultima stație înainte de Rondul final. Mersul cutremurat al tramvaiului le-a făcut să se dezechilibreze la coborâre. Mama s-a lovit cu mâna de aparatul de taxat bilete ce părea un cățel straniu cu dinți mari de metal, agățat la înălțime.

Mai aveau de mers până acasă.

Cu poșeta neagră adunată cu putere sub braț și cu mâna cealaltă strângând pe cea a fetiței, femeia scruta întunericul cu ochi în care teama, frica își făcuseră vizuină. Privea nevăzutul și încerca să anticipeze fiecare arcuire a corpurilor, a siluetelor cu care se intersectau din timp în timp. Uneori corpurile se ocoleau în ultima secundă. Pentru o fracțiune de timp infim, incalculabil, ochii fulgerau în negură. Ochi curioși, ochi temători, ochi scrutători sau doar nepăsători. Înghițiți la fel de repede pe cât se făcuseră simțiți și mai mult auziți decât văzuți.

 Femeia a simțit că o pereche de pași grei își încetinesc din ritm în urma lor. Îi auzea mergând încet și furișați. A întors un pic capul peste umăr în urmă. Dar întunericul era atât de dens încât nu a reușit să distingă mai nimic din cel care le călca pe urme aproape fantomatic. Un alt tramvai trecu în goana șinelor lăsând în urmă o dâră albă de lumină. Insuficientă. Se apropia porțiunea de care femeii îi era cel mai teamă. O bucată de drum prin păduricea scăpată de la defrișare sau de la procesul de chelire forțată a celei mai verzi zone din tot orașul.

Femeia își purta poșeta acum ca pe o armă. Nu o mai ținea pe umăr ci strâns în mână. Și calcula traiectoria în care ar fi lovit la momentul potrivit, dacă…Îi  părea rău că renunțase la umbrelă. Cea cu vârf ascuțit de metal. Cu cât se gândea mai mult la mișcări reflexe de auto apărare cu atât picioarele i se înmuiau de la genunchi în jos. Un gol în stomac i se săpa ca o prăpastie neagră, ca un abis golit de cuprins. Fetița mergea obosită pe lângă mama ei. Strivită de tăcere era acum vorbăria ei obișnuită. Simțea tensiunea din mersul și mâna mamei ei. Ar fi vrut să i-o sărute. Se gândea deja la nervii tatălui care le aștepta acasă. De ce ați întârziat? Unde ați umblat atâta? Nu ați văzut că e noapte? Și tu, ești inconștientă, se va răsti privirea lui mută la mama ei. Dar de față cu copilul se va abține să își arate nervii.

Din spatele lor se auzi un fluierat ușor. Fetița vru să se întoarcă dar fermitatea mamei ei o făcu să calce din ce în ce mai apăsat. Și mai repede. Acum aproape fugeau. O geană mică de lumină le anunța că urma ieșirea din pădurice. Mama privea avidă după lumină. Perdelele erau însă trase peste ferestre. Ca și cum ele nici nu existaseră vreodată. Nici oamenii. Nici luminile. Acum era doar frica. Agonia aceea dictată de ea.

– Hei, frumoaselor, se auzi din spatele lor. Unde vă grăbiți așa?

Pașii furișați aveau voce acum. O voce de bărbat. Mama a început să alerge cu copila după ea. Se ruga să nu fie încuiată poarta. Nu ar fi putut să stea pe loc, să întârzie, să caute cheia, să le ia pe toate la rând din șiragul acela interminabil. Niciodată nu nimerea din prima cheia potrivită.

Silueta se prelingea după ele.

Poarta s-a deschis înfiorată de atingerea cheii găsită din prima ca prin minune. Și de răsucitul precipitat al ei. Femeile au intrat alergând ca nebunele către casa din care răsărea un fir subțire de lumină.

Ușa casei lor se deschise. Asemeni unui paradis. Pe trotuar tâșni înaintea lor, tatăl fetiței.

În spatele celor două femei, un bărbat stătea stingher. Subțire. Firav. Tânăr. Un student din campusul din apropiere. Întrebarea tatălui îl lovi în moalele capului. Pe cine cauți domnule? Cuvintele și lumina îi readuseră  parcă pe toți la realitate. Femeii îi părea rău de toată fuga și isteria din mintea ei. Părea  așa fragil și de rușinat tânărul încât poșeta ei la momentul potrivit chiar l-ar fi aruncat grămadă la pământ.

– Hai, domnule, pleacă de aici sau chem poliția!

– Îmi cer scuze, șopti tânărul cu o privire rușinată. Am făcut o confuzie. Și o zbughi săgeată prin întuneric.

-Un copil aproape, murmură femeia cu teama înfiptă încă în suflet. I se făcu rușine de vulnerabilitatea ei.

Cu privirea plecată intră repede pe lângă soțul ei în casă. Știa că va trebui să dea explicații. Unde întârziaseră atâta? Dintr-odată nu îi mai fu frică de întunericul de afară ci de pereții casei ei. Își puse poșeta în cuier. 

Simona Ganj este scriitoare, a publicat proză scurtă în Revista Itaca Dublin și pe platforma online RoExpat Belgia. Este finalistă a Concursului “Peregrinări”, ediția a XIII-a, cu textul  “Femeia cu multe vieți”, este premiată a  Concursului Național de Proză “Mihail Sadoveanu”, ediția a XI-a, organizat de Muzeul Literaturii Române din Iași. 

A publicat în volumul colectiv “Inima nu face riduri” (Editura SIONO București).

foto: arhiva personala