E atât de mult târziu…

În văzduhul unei clipe,
mi-am zărit anii alergând slobozi
pe coamele cailor,
câte unul pentru fiecare anotimp,
murgi neînțărcați cu jarul nopților de veghe,
nepotcoviți cu grija fânului de iarnă,
mânji nechezând necuvinte pe-o coală albă,
întinsă cât o pajiște de viață.

În văzduhul unei clipe,
mi-am văzut viața ca pe-o furtună într-un pahar cu apă,
cu multe corăbii din cutii de chibrite,
cu catargele aprinse de fulgere scufundate,
cu mateloți din plastilină,
pioni pe tabla de șah a cerului din sufragerie.

În văzduhul unei clipe,
te-am văzut crescând tulpină,
din toracele unui copac
ce alerga pe circumferința unui măr pătrat.
N-aveai evantai la încheietură,
în schimb te însoțea o pasăre Flamingo,
călare pe umerii lui Don Quijote de la Mancha
și mare îți era alaiul și flămând,
rozând din colțurile mărului cel pătrat!

În văzduhul unei clipe,
mi-am amintit că e târziu și am uitat,
pisicile au nuntă sus pe lună
și n-au rochii de mireasă,
iar fracul meu are zi liberă luni,
după concertul duminical din șanț.

ştiu…

e prea târziu…

și pentru anii mei pe caii lor
și pentru furtuna din pahare,
cu ale ei fulgerele scufundate
și pentru tine, cea cu picioare de Flamingo
și pentru mărul cel pătrat din cârca lui Don Quijote
și pentru nunțile pe acoperișuri
și pentru luna clandestină
şi pentru fracul meu din lojăși…

…și e atât de mult târziu, în acest prea târziu!

(relu)