Scântei de suflet / Scintille dell’animo, Lucia Ileana Pop, Collana/ Colecția Phoenix, Rediviva, Milano, 2020, pp. 124, de prof. Ioana Dolca, Pavia

Volumul Scântei de suflet / Scintille dell’animo de Lucia Ileana Pop, publicat în ediție bilingvă româno–italiană se constituie într-un proiect literar situat la intersecția poeziei cu antropologia și experiența interculturală a autoarei. Formația sa, amplă și multidisciplinară, explică în mare măsură consistența tematică și finețea expresivă a textelor. Parcursul său academic începe cu licența în Litere și cu masterul în Etnologie și Antropologie Socială, la Universitatea de Nord din Baia Mare, fiind ulterior completat de licența în Științele Educației la Università degli Studi Roma Tre și de certificarea DITALS pentru predarea limbii italiene, obținută la Università per Stranieri di Perugia. Această arhitectură educațională, care articulează domenii variate ale științelor umaniste și sociale, constituie un veritabil fundament epistemic al volumului, perceptibil atât în atenția acordată simbolurilor și mitologiilor culturale, cât și în modul  în care discursul poetic se intersectează cu reflecția antropologică asupra identității, memoriei și relațiilor umane, îmbinând profunzimea cu momente de inocență și spontaneitate, ce aduc naturalețe și apropiere de cititor. 

Volumul cuprinde patruzeci de poezii, majoritatea concepute inițial în limba română și ulterior traduse în italiană chiar de autoare. Această opțiune conferă cărții o structură dialogică: nu doar între două limbi, ci între două dimensiuni ale sinelui, două teritorii afective și două culturi care coexistă în identitatea poetică a autoarei. Bilingvismul nu este folosit ca ornament editorial, ci ca strategie existențială, ca formă de a exprima un „eu” aflat permanent într-un proces de negociere între rădăcini și mobilitate, între trecut și prezent, între România și Italia.

În prefața volumului, artista și scriitoarea Eugenia Serafini caracterizează cartea drept o „mică bijuterie de poezie și de sentimentul trăirii în căutarea armoniei cu natura și cu spiritul”, accentuând delicatețea cu care reflecția filozofică este integrată în imagini poetice limpezi. Serafini apropie poezia Luciei Ileana Pop de lirismul esențializat al lui Giuseppe Ungaretti, remarcând capacitatea de a condensa stări existențiale intense în formule poetice minimale.

Poetul Darie Ducan formulează o observație critică deosebit de relevantă, afirmând că volumul configurează „o formulă de osmoză nimerită” între tonalitatea bacoviană și luminozitatea metafizică asociată lui Lucian Blaga. El remarcă felul în care poezia autoarei se apropie de registrul stilistic bacovian, unde aparentele lipsuri de acord dintre subiect și predicat produc un efect de autenticitate și spontaneitate. Această neregularitate nu trădează calofilia, ci exprimă simplitate și o retorică discretă, filtrată prin tradiție, manifestată atât prin interogații, cât și prin sentințe concise, conferind versului o tonalitate reflexiv-amoroasă, subliniază Ducan. Într-adevăr, în unele poeme se regăsește sobrietatea expresivă, aproape prozaică, a lui Bacovia, vizibilă în construcția contrastelor existențiale; de pildă, în Alb și negru, antinomiile inimă-rațiune, cântă-plânge, bucurie-tristețe funcționează ca principii structurale. În același timp, textele trădează un sens al transcendenței și o înclinație spre simbolistica spirituală, evocând universul blagian.

Mai mult, Darie Ducan interpretează volumul ca pe un „Bildungsroman cu oglinzi retrovizoare”, perspectivă sugestivă pentru modul în care poemele alcătuiesc împreună un parcurs inițiatic al eului liric. Această idee este, într-adevăr, susținută de dinamica internă a volumului: poemele funcționează asemenea unor câmpuri de reflecție în care identitatea se reconstruiește continuu, în dialog cu memoria, iubirea, credința și apartenența culturală.

Una dintre temele centrale ale volumului este critica ritmului accelerat al contemporaneității și meditația asupra precarității ei. În poemul E-așa ciudată viața!…, vocea poetică constată incapacitatea omului modern de a se opri, de a contempla natura, de a savura momentele esențiale ale vieții. Acumularea materială se dovedește efemeră, lipsită de consistență în fața ireversibilității timpului. Ceea ce rămâne ca valoare autentică este iubirea dăruită, definită ca „singura sămânță ce dă rodul cel mai bun mereu”.

Aceeași problematică apare în Cândva… acum, unde se remarcă trecerea de la naivitatea tinereții (credința că iubirea poate suspenda timpul) la o maturitate care recunoaște că numai iubirea împărtășită poate oferi „o scânteie de veșnicie”.

Iubirea reprezintă axa tematică al volumului. În Sensul existenței, iubirea devine criteriu de evaluare morală a trecerii prin lume: „Am fost dac-am știut să dăruiesc iubire în jurul meu”. Poemul Ce e iubirea? explorează ambivalența acestui sentiment, oscilând între definiții precum „pacea inimii” și „război de gânduri”. Uneori, tonul capătă inflexiuni adolescentine, precum în Ești mărțișorul meu, unde figura iubirii se asociază cu simbolistica primăverii, dar și cu neliniștea așteptării. Această alternanță între tandrețe și fragilitate conferă autenticitate experienței poetice. Ce poate fi mai intim? explorează un concept de intimitate ce depășește registrul corporal și se situează în sfera spirituală. Conexiunea autentică este redată prin imagini precum „două gânduri ce se caută” sau „doi ochi ce se găsesc / când nici măcar nu se privesc”, accentuând ideea unei uniri a sufletelor, nu a trupurilor.

Imaginarul creștin se regăsește în mai multe poeme, între care Trenul vieții este exemplar. Existența este comparată cu o călătorie în care fiecare persoană întâlnită are rol formativ, fiind numită „profesor”. Deasupra călătoriei se află o instanță divină, „cel ce trenul îl conduce”, evocând ideea providenței. Finalul poemului — „să-mi scriu în fin nisip necazurile-avute / și-n stâncă bucuriile”— propune o morală creștină a iertării și a recunoștinței.

În Mamă!, distanța fizică — „miile de kilometri ce între noi s-au pus” — este contrazisă de forța legăturii afective. Poemul reflectă drama migrației contemporane și, în același timp, reafirmă caracterul indestructibil al iubirii filiale: „Oare există distanță să despartă fără frică/ ceea ce iubirea unește,/ o mamă de o fiică?”.

În poezia Limba mea, limba română este tratată ca un spațiu identitar sacru, un loc al protecției și al memoriei afective. Poezia devine formă de reconectare cu tradiția familială: limba este vocea bunicii care colindă, a mamei care spune doine, iar în acest continuum afectiv poeta își asigură legătura cu „pământul strămoșesc”.

Poemul Eu vin de la Desești este, probabil, cel mai confesiv text al volumului. Deseștiul devine un spațiu mitizat, un „paradis ce-i doar al meu”, construit din elemente recognoscibile ale Maramureșului: Muntele Gutâi, râul Mara, colindele, bisericile de lemn, porțile monumentale. Este un poem de recuperare a originilor, o resacralizare a spațiului natal, construită cu instrumentele sensibilității antropologice.

Scântei de suflet / Scintille dell’animo este un volum poetic de maturitate, în care teme precum efemeritatea existenței, căutarea sensului, experiența iubirii, memoria culturală și spiritualitatea creștină sunt abordate cu o simplitate expresivă ce ascunde, în profunzime, o complexitate antropologică și filozofică. Lucia Ileana Pop reușește să creeze o sinteză originală între modernismul autohton și propria sensibilitate contemporană, configurând o poezie ce devine, în esență, o hartă interioară. Cartea poate fi citită ca o hartă veche, desenată cu linii noi: contururile (temele despre suferință, optimism și iubire) sunt clasice, preluând ecouri de la poeți precum Bacovia și Blaga, dar harta este colorată cu experiența proprie a autoarei între două lumi: viața la Roma și dorul de Maramureș. Rezultatul este un traseu de regăsire de sine, simplu la suprafață, dar profund structurat, care ne arată că, oricât de repede am trăi, adevărata esență se află în rădăcini și în capacitatea de a dărui iubire. Mesajul ultim, luminos și ferm, rămâne că numai iubirea dăinuie, singura capabilă să transforme timpul în sens și existența în valoare.

Ioana Dolca

ILR, București

Pavia, Italia