Scrisori în Noapte

Antologia Sinfonia Iernii Mozaic literar – Editura OrhiDeea

—Andi, este ora de plecare. Dacă nu te grăbești, vei pierde avionul, îl mustră maica-sa cu blândețe.

—Știu, mama, știu… răspunde el, luând cu repeziciune din cuier caciula și fularul. Apoi își pune pe umăr rucsacul peste jacheta impermeabilă și, nu în ultimul rând, își agăță aparatului de fotografiat, lucrul cel mai de preț pe care îl posedea.

—Te pup și îi trimite mamei un sărut fugar, după care iese pe ușă în mare grabă.

—Voiaj plăcut, dragul meu! Aștept să-mi trimiti fotografiile tale.

Taxiul comandat îl aștepta în fața imobilului, cu contorul pus pe „on” de mai bine de cinci minute. Se uită la ceas; are timp berechet să ajungă, circulația în București este fluidă la această oră din zi.

Câteva ore bune mai târziu, timp în care a schimbat avionul pe un autocar, ajunge la destinație. Parcul Național Mercantour din sud-estul Franței promitea o expediție dintre cele mai frumoase pe care urma să o facă. Aceasta conta foarte mult pentru cariera lui de fotograf debutant. Clișeele aveau să se adauge la colecția impresionantă de fotografii montane pe care le făcuse deja, cutreierând munții Carpați și Dolomiți în toate anotimpurile. Contrastele luminoase ofereau întotdeauna o altă perspectivă de interpretare a fotografiei. Natura, pusă în lumina clară a dimineții sau în mieroasa „golden hour”, nu oferea același spectacol. Pasiunea sa pentru fotografia peisagistică, deși accesibilă, nu era ușor de stăpânit; devenise devorantă și, de câte ori avea timp liber sau concediu, pleca în căutare de inedit, spre disperarea maicăsii, care îl tachina mereu: „Portretul unei fete minunate nu-l fotografiezi și tu pe acolo, pe unde te duci?”.

—Iată-mă și aici, spuse a doua zi, după o noapte odihnitoare. Să vedem ce-mi oferi, Măria ta, își spuse, înclinându-se la poalele muntelui majestuos, ce-și dresa semeț vârful pe alocuri coafat de albul zăpezilor căzute precoce în acest început de noiembrie. Însă acest lucru nu constituia un motiv de îngrijorare. Știa că potecile de drumeții sunt balizate corespunzător și că iarna este mai blândă în sud-estul Franței.

Privi harta de pe panoul directional: lacul Trecolpas putea fi atins după patru ore de mers, urmând să întâmpine o denivelare de teren de aproximativ 577 de metri. O ușoară provocare, dar ideea era să nu cadă în capcana detaliului de a face nenumărate clișee în căutarea perfecțiunii, după cum avea obiceiul.

Începuse incursiunea; mai întâi, poteca șerpuia printre pădurea de meleți, unde soarele pătrundea rar și verdele reliefului se declina într-o paletă variată de nuanțe, de la mușchiul ce acoperea stâncile la frunzele arborilor. Pe vârfuri, coniferele începuseră să-și schimbe rochia de toamnă în portocaliu pârguit. „În curând își vor pierde acele aurii”, își spuse admirându-le. Pe măsură ce înainta în altitudine, cerul îi oferea o gamă de culori calde și dorința de a surprinde transformarea lentă în o mie de ipostaze și tot atâtea fațete ale muntelui era prea tentantă. Făcu câteva clișee interesante și deja credea că nu va fi necesar să le prelucreze pe laptop.

În fine, urmând poteca de picior ce se fofilă printre stânci ascuțite sau trecea punți amenajate peste torentul bulbucat al Boreonului, ajunse pe platoul de sus, ce-i oferea cadoul zilei și, cu siguranță, al călătoriei sale.

Lacul Trecolpas, de la altitudinea de 2150 m, îl întâmpină în toată splendoarea lui, nișat între piscurile înalte, și coafate nu de mult cu boneta albă de velur. Câțiva arbori și brazi răzleți se dresau, iluminați de apusul soarelui, ținând piept naturii aproape lunare, chiar ostile în acest anotimp. Cupola cerului ruginiu închide șuieratul vântului; muntele și, chiar și lacul, peste care câțiva fulgi de nea dansau nedumeriți ca într-un glob de zăpadă, suvenir de prin târgurile de Crăciun. Se grăbi să prindă momentul magic în câteva clicuri cu aparatul său de fotografiat de ultimă generație.

Seara cobora repejor și, spre norocul său, ajunse la timp la refugiul Cougourde, izolat între pădurea de conifere.

—Bienvenue! îl întâmpină cu un zâmbet blajin gardianul refugiului și îi propuse un ceai cald.

Din vorbă în vorbă, îi propuse să înnopteze la cabană, explicându-i că drumeții nu se mai încumetau să accedeze la lac; traseurile urmau să fie închise publicului în weekendul următor. După o cină copioasă, curios și dornic să afle mai mult despre regiune și oamenii locului, s-au întins la vorbă. Îi plăcea compania omului nativ dintr-un sat din apropiere. Îi ascultase povestea frumoasă, tăcut, dar și admirativ.

Atmosfera nu putea fi mai propice: două fotolii erau instalate în fața șemineului ce emana o căldură învăluitoare. Pe preșul din apropiere, un bobtail pe nume Bob se tolănea leneș, absorbit și el de istorisirile lor. Pe măsuță două pahare de génépi, un lichior artizanal local distilat din planta cu același nume, pregătit după o rețetă istorică de trei ori 40 – a se înțelege: 40 de fire de plantă înflorite, 40 de cuburi de zahăr puse într-un litru de alcool și 40 de zile mai târziu…o licoare ce stimulează drumețul precum caprele de munte ce sar din stâncă în stâncă. Legenda spune că nu au frică de înălțime, de la génépi, îi spusese bărbatul cu umor.

—Și cu acestea fiind zise, vă urez noapte bună, tinere! Bonne nuit, faites de bonnes rêves!

Andi simte că nu poate adormi. Curios și dornic să exploreze mai mult, se plimbă prin camera mansardată și descoperă o inimioară cu două inițiale, R + M, pirogravate pe o bârnă. Atinse ușor cu mâna și o mică trapă deschide o poartă invizibilă, unde un teanc de scrisori îngălbenite de timp, frumos legate cu un șnur de cânepă, dormeau de câțiva ani. Fiecare plic poartă un nume, o adresă și o dată; aceeași însă din ani succesivi. Un detaliu îl contrariază. Sunt toate netrimise! Curiozitatea lui Andrei este pusă la încercare. Febril, conștient că deține, poate, secretele bărbatului între două vârste, dar și atras de conținutul scrisorilor manuscrise cu litere îngrijite, deschide prima dintre ele.

Draga mea Marielou,

Mărturisesc că mi-aș dori cu toată inima să te țin în brațe și să îți admir ochii albaștri, moșteniți de la mama ta. Nimic nu mă îngrijorează mai mult decât distanța care ne desparte, deși sunt recunoscător bunicilor tăi pentru că te îngrijesc și îți ofer un cămin plin de iubire. Ce pot să îți ofer eu? Poate doar dragostea mea nemărginită, acea iubire pe care ți-o port în suflet de când am aflat că sunt tatăl tău, o dragoste necondiționată pe care o voi purta mereu.

Trebuie să știi că am visat mult să fiu părinte și aș fi avut grijă de tine cu toată atenția cuvenită, dar viața are felul ei de a ne pune la încercare pe cărările ei complicate.

Am iubit-o pe mama ta din toată inima; între noi a fost o iubire fulgerătoare, și credeam că nimic nu va putea să ne despartă. Aici am fi fost fericiți, cu toții, însă cine poate prezice viitorul? Dintr-o dată, a plecat fără să-mi spună, părăsindu-mă fără avertisment. Mă întreb de ce… Doar pentru a fi răpusă de această maladie teribilă, cancerul. Regret că nu mi-a dezvăluit suferința ei; mi-e dor de momentele în care i-aș fi putut fi alături. Dar regretele sunt inutile, draga mea. Ar fi trebuit să fiu mai atent, să îmi dau seama că nu se simțea bine. În loc să o susțin, m-am lăsat purtat de prezența ei caldă și de zâmbetele ei.

Îți spun cu sinceritate că am petrecut împreună un an de neuitat; apoi, când am realizat ce se întâmplă, am rămas singur.

Cu drag, al tău Papa

Andi a petrecut toată noaptea citind cele treizeci de scrisori care au prins viață sub ochii lui. Fiecare dintre ele este plină de dragoste paternă, dorința de a împărtăși frumosul din împrejurimi, natura și animalele sălbatice, dar, în același timp, de tristețe, pentru că dragostea pentru fiica lui nu a ajuns niciodată la destinație. În fiecare an, termina textul urându-i la mulți ani și să fie fericită. Emoționat de cuvintele citite, Andi decide să abordeze cu diplomație subiectul.

A doua zi, Roger a observat tăcerea și stângăcia tânărului drumeț. Intrând în camera lui, a înțeles că descoperise scrisorile netrimise.

—O chema Marie, sparge el gheața. I-am oferit ospitalitate cu mulți, mulți ani în urmă. M-am îndrăgostit la prima vedere, patetic nu? Am iubit-o din prima clipă pe fata sublimă cu ochi ca cicoarea. Iubea muntele, natura și lucrurile simple, ca și mine. A rămas aici câteva luni, dar fericirea noastră a fost efemeră. Nu am înțeles de ce, într-o zi, a plecat fără nicio explicație.

M-am consolat spunându-mi că a fost o iubire ca în filme, dar viața bate filmul și te surprinde când nu te aștepți. După un an, am primit o scrisoare în care părinții ei m-au înștiințat că și-au pierdut fiica în urma unei boli necruțătoare. Cancer. Din pasiunea noastră a rodit o fiică, pe care au botezat-o Marielou și pe care preferau să o crească la oraș.

—Și nu te-ai opus? De ce? Erai doar tatăl ei legitim. Nu te înțeleg.

—Nu, cum să o cresc aici, în creierul munților? Dacă eram împreună cu mama ei, dacă eram o familie, era cu totul altceva… Scrisorile îi sunt adresate. Câteodată mi se pare că îmi zâmbește pe potecă sau pe malul torentului. Uneori îmi mângâie fața cu o adiere, sus acolo, lângă lac, unde obișnuiam să ne plimbăm. Iarna ne stă alături pe fotoliul dintre mine și Bob, rasa de câine preferată ei.

Andi, profund emoționat de istoria sa, îi cere să se lase fotografiat. Cu aparatul său, printr-o singură lentilă primă și bliț, a captat esența sufletului oglindit în ochii lui Roger. În ei se regăseau, laolaltă, munții, libertatea, iubirea, dar și tristețea dragostei părintești neîmpărtășite. Înainte de a pleca spre oraș, Andi se oferă să ducă aceste scrisori la destinație, promițând că va găsi pe cineva care va citi mesajele pline de iubire, oferind astfel o ultimă oportunitate de a întregi familia. Roger, deși surprins, acceptă cu recunoștință, simțind că astfel o parte din sufletul său va găsi în sfârșit liniștea.

În dimineața următoare, Andi pornește pe drumul de întoarcere, având grijă să urmărească fiecare detaliu al peisajului montan. În timpul călătoriei sale, nu a putut să nu reflecteze asupra iubirii pierdute a gardianului de refugiu, conștient fiind că fiecare inimă are dreptul să își găsească perechea. Drumul său l-a purtat prin sate pitorești și, o dată ajuns în oraș, a comandat un taxi, indicându-i adresa de pe plic; acolo a pus cu grijă în cutia de scrisori cele treizeci de scrisori.

București, decembrie, un an mai târziu.

Sala în care se desfășura vernisajul expoziției semnate de fotograful Andi M, intitulat „P.o.r.t.r.e.t”, era aglomerată de oameni  admirativi. Mama lui, copleșită de emoție, nu se mai sătura de privit portretele aranjate cu atenție. Dintre toate, unul îi stârnea o afecțiune deosebită: Marielou, fata cu ochii de un bleu intens, care străluceau de bucurie și dragoste.

Viorica Bédu