Considerații despre poezie

Deși mi-am propus să scriu câteva cugetări despre poezie, nu intenționez să încerc să-i dau vreo definiție, pentru că ar fi imposibil. Cred că ea poate spune și oglindi orice, dar nu poate fi spusă și nici oglindită în întregime, căci va mai avea întotdeauna ceva de exprimat, ceva cu care să ne surprindă.

            Da, poezia poate să se transforme, să-și schimbe forma sau conținutul, poate aparține unui gen literar sau altuia, poate fi în formă clasică sau în vers liber, poate să se folosească de orice cuvânt, chiar de cuvinte urâte, despre care am fi crezut că nu au ce să caute într-o poezie, așa cum ne-a arătat Charles Baudelaire și ne-a confirmat apoi și Arghezi al nostru, important este să reușească să ne miște sufletul.

            Și oare de ce poezia va avea mereu ceva de spus, deși s-a scris foarte multă oriunde în lume, prin cuvintele unor oameni aparținând unor diferite culturi, unor diferite religii etc.? Poate tocmai de aceea, pentru că, deși vorbește despre sentimente umane care sunt aceleași prin toate colțurile lumii și care ne definesc pe noi ca specie, indiferent de cultura celui care scrie sau de celelalte lucruri care îl caracterizează, printre care și studiile pe care le-a făcut, meseria pe care o practică, familia din care face parte, prietenii pe care îi are în jur, lecturile care îi bucură sufletul…, aceste sentimente au reflectări diferite chiar în funcție de particularitățile unui poet, pe care le poartă cu el și care sunt exprimate în poezia sa. Toate identitățile sale îi construiesc ființa unică și imposibil de repetat.

            Bineînțeles că poezia este oglinda ființei celui care o scrie și astfel deducem că, în acest fel, ea este infinită precum infinite sunt ființele umane și, chiar dacă vor scrie despre aceleași sentimente, etern umane, o vor face în mod diferit, după cum unică le este ființa. Vor fi întotdeauna acele nuanțe de simțire care vor face diferența între poeziile de dragoste, de exemplu, a mii și mii de poeți, dar în același timp, capacitatea fiecărui creator de a se folosi de cuvinte, de a le îmbina și de a forma cu ele cele mai naturale sau mai surprinzătoare podoabe literare va face și ea diferența.

            Ce mi se pare evident este că procesul creației poeziei, ca orice travaliu creator, îl imită pe acela al lui Dumnezeu, care ne este exemplu. Geneza poeziei are toate ingredientele primei creații, dragostea care duce la zămislirea ei și cuvântul care ajută la nașterea acesteia.

             Oare ar putea să se nască ceva fără să aibă la origine dragostea? Așa și poezia, se naște din iubirea de frumos, de cuvânt și de idee și se întrupează din cuvânt și prin cuvânt, care este materialul său de construcție.

            Am admirat întotdeauna la creația poetică faptul că știe să fie extrem de sintetică, adică folosește cuvintele esențiale pentru a exprima sentimentele cele mai profunde, iar asta este pentru mine o mare calitate și exprimă, în același timp, imensa capacitate a creatorului de poezie de a stăpâni cuvintele, așa încât va ști să folosească un număr minim pentru a transmite ceea ce dorește. Niciun cuvânt în plus față de ceea ce este necesar, iar aici este un adevărat echilibru între ceea ce vrei să spui și cuvintele pe care le folosești, iar dacă nu ești destul de abil, poți pierde echilibrul și-ți poți face rău. 

            Puterea asta de sinteză, la care doar poetul cred că ajunge până la cel mai înalt grad, ar trebui să fie aceea care să facă azi din poezie un bun de consum zilnic, deoarece câteva poeme pot fi citite în fiecare zi, fără un efort prea mare și fără a fi nevoie de prea mult timp. Din păcate, nu este așa, de multe ori și pentru că mulți dintre posibilii cititori nu reușesc să descifreze mesajul. Simplitatea este și ea o calitate pe care poeziile adevărate o au. Chiar dacă un lectorneexperimentat nu va înțelege până în adâncime mesajul unei poezii sau nu va reuși să descifreze la toate nivelurile mesajul acesteia, deslușirea ei, chiar la un nivel care nu este ultimul, ar trebui să îl miște oricum. 

            O poezie adevărată este capabilă însă de mai mult, este în măsură să transforme un cititor, să îl facă să uite neplăcerile vieții și să simtă că a fost atins de o aripă de înger, să fie conștient de norocul pe care l-a avut, acela de a se naște om și de a fi pătruns și înnobilat de sentimente, lucru pe care îl simte cu atât mai mult cel care o scrie, pentru că acesta, dăruit cu harul lui Dumnezeu, face cu adevărat legătura între lector și divinitate.

            Nimic nu poate fi mai înălțător decât o poezie care prin câteva cuvinte reușește să facă să îți vibreze corzile sufletului precum o rugăciune venită din inimă. Și poate că fiecare poezie este, într-un anumit sens, și o rugăciune, pentru că știe și reușește să înmoaie sufletul celor care sunt pregătiți să o primească, exact cum face o rugăciune adevărată. Iar în momentul în care sufletul se deschide, o primește ca pe o lumină magică, binefăcătoare și deschizătoare de ferestre spre univers.