Short Story

Coborî din autobuz și o luă la dreapta pe Rue Fétis. Mergea încet dar apăsat, parcă susținându-și cu dificultate greutatea cam mare a corpului. Îl deranja anestezia, încă nu își simțea falca dreaptă, acolo unde doctorița stomatolog îi lucrase la măseaua care-l forțase să o viziteze de urgență. Dăduse un mesaj la birou că nu se mai întorcea, era deja trecut de ora patru și oricum nu mai avea niciun chef de muncă. Se îndrepta spre casă fără să acorde prea multă atenție nici traficului intens al străzii, nici părinților cu copii care se grăbeau la cursurile de la Academia de muzică. 

De fapt, nici nu știa că tocmai trecea prin fața acestei Academii. Cunoștea cartierul dar nu și detaliile. Era absorbit de starea de disconfort pe care i-o dădea anestezia. Nu se gândea la nimic special dar nu era nici prea atent la ce se întâmpla în jur. Era cât pe ce să se ciocnească cu o femeie care se grăbea împreună cu un băiat să ajungă probabil la ora de muzică. O evită în ultima clipă, femeia îi aruncă o privire plină de reproș, nu vezi domnule că noi ne grăbim, întârzie băiatul la ora de solfegiu, și își continuă mersul parcă rupt de lume.

Mai făcu câțiva pași. O fereastră era deschisă și un copil își începea lecția de pian. 

‘Mi, re diez, mi…’

Sunetele se auzeau sacadat, copilul nu stăpânea prea bine melodia. Profesorul interveni. Melodia se auzi clar, ca un tril de pasăre într-o zi caldă de vară. 

Mai înaintă puțin și se opri. Era Für Elise, o melodie pe care nu o mai auzise de mult timp. Nu mai reușea să continue, nu știa nici el de ce. Stătea țeapăn în mijlocul trotuarului, nimeni nu mai trecea, forfota încetase la intrarea în Academie, probabil că ajunseseră deja și toți întârziații și orele se desfășurau în sfărșit după programul gata stabilit, solfegiu, vioară, pian, chitară.

‚Mi, re diez, mi…’

Copilul încercă din nou și se poticni. Melodia se auzi apoi încă o dată clară și veselă din mâinile fermecate ale profesorului care voia parcă să-l convingă pe micuț de frumusețea sunetelor care, înșiruite cu măiestrie, aveau puterea de a-l opri în loc și pe cel mai nepăsător trecător. De data asta, profesorul duse fragmentul până la sfârșit și melodia se auzi timp de câteva minute bune. Apoi pianul se opri, probabil pentru ca elevul și maestrul să schimbe câteva cuvinte care nu se mai auzeau din stradă.

Cu greu reuși să se pună din nou în mișcare. Uitase de tot de măsea și de anestezie. Nu se mai gândea acum decât la un singur lucru. La Anca. Melodia avu puterea uriașă de o scoate pe Anca dintr-un sertăraș mic și ascuns al creierului lui, un sertăraș pe care îl credea definitiv încuiat cu o cheie aruncată demult și departe în trecutul lui și să îi populeze din nou orice gând cu Anca.

Era incredibil! De când nu se mai gândise la ea? Nu putea răspunde la această întrebare. Ajunse la capătul străzii, traversă și o luă la stânga pe Avenue d’Auderghem. Auzea în continuare melodia, de data asta cântată de Anca în apartamentul de dedesubt. O auzea înfundat, așa cum se aud sunetele prin pereții apartamentelor, o auzea așa cum o cânta Anca la început, când abia începuse lecțiile de pian și era încă nesigură pe mișcările degetelor, apoi o auzea așa cum o cânta Anca îndrăgostită de el, lină și caldă ca palma ei, pe care i-o strângea în mână când ieșeau la plimbare și când avea impresia că o cânta special ca să o audă el din apartamenul de deasupra. 

O luă la dreapta pe Louis Hap iar melodia nu îl mai părăsea. De data asta o auzea cântată de Anca înainte ca el să plece la București, când Anca îi imprima o notă puternică de melancolie, schimbând tempo-ul și lăbărțând nepermis timpul dintre fiecare notă, ca și cum ar fi știut că totul se sfârșise deja între ei.   

 De când nu se mai gândise la Anca? Trebuie să fi fost probabil vreo zece ani. Da, cel puțin zece ani. De când începuse să se întâlnească cu cea care avea să îi devină soție. Avusese nevoie să o uite pe Anca, avusese nevoie ca să poată merge mai departe. Pentru că atunci când o întâlnise pe soția lui, realizase că nu avea să o iubească așa cum o iubise pe Anca. Fusese spre binele lui să o uite. Și reușise. Reușise asta timp de mai bine de zece ani. Până la acest nefericit moment, când soarta îi scosese în cale o fereastră deschisă și o melodie. Für Elise.

Pentru că îi era clar acum, când ajunse în fața apartamenului său, că numai soarta putea să fie. Stăteau în această clădire, pe această stradă, de mai mult de cinci ani. El lucra la Comisie, soția lui la o bancă, aveau un băiat. Le plăcea cartierul, el se putea duce pe jos la birou. Și cu toate astea nu trecuse niciodată prin fața Academiei pe jos, într-o după-amiază când se țineau lecții de pian. Durerea acută de măsea îl făcuse să plece în miezul zilei de la serviciu, să meargă la stomatolog care avusese o oră liberă pentru că anulase cineva programarea și să o ia pe jos pentru că mașina era în service. O înlănțuire extraordinară de evenimente care îl aduseseră la orele șaisprezece și un sfert, aproximativ, în fața unei ferestre de unde se auzea Für Elise.

Dar oare în toți acești ani el nu mai auzise niciodată această melodie? Era totuși o piesă cunoscută, era aproape imposibil să nu îi mai fi trecut pe la urechi vreodată. Nu știa să răspundă la această întrebare. Nu știa să răspundă nici la o alta, pe care nu și-o pusese vreodată.

Stătea în fața clădirii, o clădire de trei etaje în care ei ocupau apartamentul de la etajul doi. Ar fi trebuit să scoată din buzunar cheia de la intrare dar nu reușea. Întrebarea îl chinuia dintr-o dată îngrozitor. De ce nu o mai căutase pe Anca? De ce acceptase așa ușor despărțirea pe care ea i-o prezentase drept o urzeală inevitabilă a sorții. De ce nu încercase să o ia cu el la București sau să continue relația de la distanță pentru o vreme? 

Întrebări fără rost. Probabil că fusese așa cum îi spusese Anca. Soarta ta e să te duci la București, să faci facultatea și să realizeze lucruri mari în viață, soarta mea e să rămân aici și să devin profesoară, îi spusese ea atunci. Și asta fusese soarta.

Se scutură dintr-o dată cu putere, de parcă voia să se debaraseze de toate aceste gânduri și sentimente care îi făceau rău, efectul anesteziei începea să treacă și îi făcea loc durerii fizice, pe care abia acum o resimțea în falcă, Für Elise nu se mai auzea, Anca era departe, cine știe ce se mai întâmplase cu ea, mai bine se ducea acasă. Descuie ușa blocului, urcă cele două etaje cu cheile în mână, deschise și ușa de la apartament. Intră.  

foto: pexels

Sandra Ionescu este economist de formaţie, cu puternice înclinaţii artistice în timpul liber. Scrie, pictează si creează obiecte de design interior. Și-a definitivat studiile în Franța iar acum locuiește împreună cu familia în Belgia. A publicat povestiri în diverse reviste online iar câteva din textele sale în franceză au fost prezentate în cadrul evenimentului ‘Les légendes urbaines de Belgique et…d’Etterbeek’ la Biblioteca Hergé din Bruxelles.