Sensibilitatea și vulnerabilitatea îți pot fi aliați, pe când excesul de adaptare poate duce la burn-out

A trecut prima zi din 2021 și uitându-mă în urmă, zic eu că anul a început frumos. Am început să râd voluntar de dimineață la prima ședință de laughter yoga de pe anul acesta, apoi am savurat o omletă îmbogățită cu curcuma, garam masala, semințe de coriandru, piper și mărar. După ce mi-am băut nelipsitul ceai verde, am dat iama prin bucătărie să curăț urmele maratonului de gătit de ieri, un efort culinar care s-a soldat cu cinci feluri de mâncare, printre care și prima răcitură gătită pe care am gătit-o în viața mea. 

După ce am revenit de la plimbarea de dimineață a cățelului, am continuat aruncând în sfârșit la ghena de sticlă din cartier considerabila colecție de borcane și sticle, acumulată de-a lungul a câtorva luni de pandemie în care am consumat cu multă poftă gemuri de fructe de pădure, diferite tipuri de muștar, cafea instant decofeinizată, murături, ulei de măsline și ulei de nucă de cocos. La fiecare borcan aruncat, zgomotul subteran îmi dădea de veste că recipientul s-a spart de fundul ghenei în zeci de cioburi. Implicit, gândul că cioburile aduc noroc a început să îmi dea târcoale. Am concluzionat că a fost o alegere bună să îmi ascult neastâmpărul care mă îndemna să mă descotorosesc de sticle și borcane ce nu îmi mai foloseau, și ca urmare să încep anul cu cioburi norocoase.

Momentan stau în fotoliul păstoresc, de culoare galben – muștar de la Ikea, iar cățelul latră în rafale, furios și indignat de zgomotele petardelor de afară. Iar dacă l-ai întreba, el nu ar fi de acord că anul a început frumos, cu atâtea zgomote violente care îi perturbă sistemul nervos și îl pune în stare de fight or flight. Nu cred că le înțelege utilitatea și sensul; adevărul este că și eu îi împărtășesc părerea. Și mie petardele îmi perturbă sistemul nervos, mai ales când mă iau pe neașteptare sau zgomotul este prea intens pentru hipersensibilitatea mea. Dar am început să le tolerez, mai ales dacă sunt repetate într-un timp dat și lansate de la o distanță considerabilă de locul în care mă aflu. Cumva mă desensibilizez expunându-mă repetat la ele, creierul meu învață să le tolereze sau mai degrabă să facă abstracție de ele. Și cu cât mă expun mai frecvent la ele, cu atât are loc desensibilizarea, adaptarea la disconfortul produs și implicit tolerarea lor. Însă nu știu cum aș reacționa dacă zgomotul petardele ar continua nelimitat și până unde s-ar întinde hotarele capacității mele de a le tolera bubuiturile. În orice caz, teoria desensibilizării și a adaptării nu funcționează momentan pentru cățelul meu. Deși este expus anual, timp de zile consecutive la zgomotul petardelor, caninul  nu a căpătat o toleranță la petarde. Sistemul lui nervos este probabil cu mult mai sensibil decât al meu, iar eu, comparativ cu multe alte persoane, am trăsături de hipersensibilitate. Așa am fost de mică, încă din fragedă pruncie, după spusele mamei.

Am fost un copil sensibil și sunt un adult sensibil. Iar cu cât sunt mai obosită și dezechilibrată de factori interni sau externi, cu atât sensibilitatea mea se manifestă mai mult.

Mulți admonestează sensibilitatea cu cuvinte dure: labilitate, lipsă de adaptabilitate, fragilitate, slăbiciune. În schimb pun la loc de onoare pe cei care se adaptează ușor în toate circumstanțele, cei care nu se plâng, cei care nu crâcnesc, « cei puternici », care merg înainte cu orice preț. În cultura de dezvoltare personală, bazată pe învățături culese din mediul corporate care este de cele mai multe ori axat pe o perpetuă productivitate, profit și ascensiune, cine dispune de o capacitate crescută de adaptare, are succesul în viață și în companie asigurat. Și de acord, adaptabilitatea contează mult. Însă nu e totul și nu asigură neapărat succesul. 

Burn-out-ul este definit ca o stare de epuizare fizică, cognitivă și emoțională, o epuizare care, odată atinsă, nu dispare în pofida odihnei prelungite, a vacanțelor la soare sau a tratamentelor corporale de revigorare. În burn-out există trei faze: alerta, adaptarea și prăbușirea. În prima parte, cea de alertă, corpul trimite semnale prin care alertează că limitele lui sănătoase au fost depășite, că eforturile depuse sunt mult prea mari, că nu sunt echilibrate cu odihnă sau cu recompensă adecvată. Alertele se pot manifesta prin răceli repetate, infecții dese, dificultăți de digestie, palpitații, dureri musculare, somn perturbat și oboseală.

Iar de obicei persoana afectată alege să ignore aceste alerte sau sensibilități și încearcă să se adapteze, mai cu un supliment, mai cu un somn prelungit din an în paște, ori cu consum indecent de stimulante precum cafea, alcool, țigări, zahăr sau orice altceva ce ar asigura continuarea ritmului de muncă nesănătos. Apare adaptarea nesănătoasă. Corpul se adaptează factorilor ce cauzează un stress cronic, persoana merge înainte și nu schimbă nimic în felul în care muncește și în stilul său de viață. Nu crâcnește, nu se plânge, îi este foarte greu, dar merge înainte, în același stil, continuând să facă aceleași excese de efort depus.

Ultima fază a burn-out-ului este prăbușirea și așa cum numele sugerează și numele are loc o prăbușire a majorității sistemelor interne. Persoana nu mai poate funcționa în mod normal. Apare o stare de profundă epuizare, ce se manifestă nu doar la nivel fizic, dar și cognitiv și emoțional. Deseori, pe lângă oboseala fizică severă și diversele problemele fizice care variază de la afecțiuni digestive, probleme musculare, dereglări hormonale, insomnie cronică, ajungând până la afecțiuni cardio-vasculare, pe lângă afecțiunile fizice apar și dificultăți cognitive. Persoana cu burn-out poate deveni incapabilă să citească, să fie atentă la ceea ce se petrece în jur, pare pierdută. Apar goluri de memorie, dificultăți în exprimare, incapacitate de concentrare, iar memoria de scurtă durată este deseori afectată. La nivel emoțional, apare iritabilitatea excesivă, dereglarea emoțională ce face ca emoțiile să scape de sub control, nemaifiind posibilă reglarea lor ca înainte. Iar pe lângă acestea, apare inclusiv blindarea emoțională, persoana fiind incapabilă să mai simtă empatie față de cei din jur. Odată ajunsă în faza de prăbușire a burn-out-ului, persoana intră într-un lung proces de recuperare, un proces sinuos, fără dată limită, care poate dura de la o lună chiar și la ani. 

Un burn-out nu apare niciodată peste noapte, ci este rezultatul acumulării unor perioade de efort intens și extrem, fără repaus consistent, fără recuperare optimă, pe durată prelungită, ce însumează de cele mai multe ori ani. Și deși diagnosticul de burn-out este asociat în general cu efortul depus la locul de muncă, există și burn-out cauzat de circumstanțele personale, precum este burn-out-ul parental.

Prin urmare, adaptarea nu este mereu cheia succesului. Dacă am învățat un lucru din severul burn-out prin am trecut, este că nu ne putem adapta continuu și la infinit, funcționând la foc continuu. Avem nevoie de pauze, de timp de recuperare și de odihnă. Iar sensibilitatea este acea capacitate, dar și atribut, care te poate anunța când ai nevoie să apeși pe butonul stop ca să îți reîncarci bateriile sau când ți-ai depășit  frontierele sănătoase ale bunăstării tale personale și riști să te pui în primejdie.

Dacă ieri am gătit pentru prima dată o răcitură, apropo – efortul depus a fost pe măsura recompensei primite, ceea ce nu se întâmplă în cazul celor care dezvoltă un burn-out, azi am alergat pentru prima dată într-un parc în afara cartierului meu. După aproape 20 de minute de condus, echipată bine pentru vremea rece de ianuarie, am alergat aproape 5 km timp de 40 de minute. Nu e rău pentru un începător care acum un an nu putea să alerge nici 3 minute continuu. Ultima dată când am alergat a fost acum patru zile, deși îmi propusesem să alerg de două sau de trei ori pe săptămână. Motivul întârzierii? Am avut nevoie de odihnă, de o odihnă mai prelungită. Dacă m-aș fi forțat să alerg conform planului inițial, aș fi riscat să răcesc sau să mă rănesc (la genunchi, mușchi, glezne sau chiar zona lombară). Iar dacă atunci când am decis să mă apuc de alergat, aș fi ales să mă antrenez în fiecare zi, dintr-un exces de zel și focusată pe rezultate rapide, aș fi sfârșit prin a-mi obosi și răni corpul și prin urmare, nu aș mai fi putut alerga. Dezamăgită, aș fi abandonat antrenamentul, fiind convinsă că nu eu nu pot alerga, iar azi nu aș mai fi fost capabilă să alerg chiar și 6,5 km, care a fost cea mai mare performanță a mea la alergat până în prezent. 

Adaptabilitatea contează mult în viață, însă nu oricum și nu oriunde. Sensibilitatea și vulnerabilitățile noatre ne pot fi aliați, avertizându-ne de ceea ce ne priește sau nu. Închei cu un citat din cartea « Minți împrăștiate » scrisă de Gabor Maté: «Sensibilitatea este transmutată în suferință și afecțiuni numai atunci când lumea este incapabilă să țină seama de răspunsurile fiziologice și psihice extrem de armonizate ale individului sensibil. …  Existența oamenilor sensibili este un avantaj pentru omenire, fiindcă grupul acesta exprimă cel mai bine imboldurile creatoare și nevoile umanității.»

Gabriela Doicaru – Spencer este life coach în continuă formare, pasionată de psihologie și well-being, facilitatoare de laughter yoga (pentru că râsul face bine sănătății), fost manager de proiect, scriitor după placul inimii și trainer entuziasmat de ludo-pedagogie. Anterior, Gabriela a profesat în managementul proiectelor IT, până când și-a dat seama că avea nevoie să se reapropie de oameni, de latura sa umană și de creativitate. Interesele sale includ psihologia pozitivă, tehnicile psiho-corporale, gestionarea stress-ului și conectarea cu copilul interior. www.gabrieladspencer.com