Seri de poezie la Desești

Toamna se întorc poeții iar,
pe-același drum presărat cu har,
unde cândva urca și Nichita ca dar.
La Desești, satul vibrează, răsună
de versurile lor prinse-n cunună
ce-n pietrele de pe drum se imprimă.
La umbra bisericii bătrâne,
cu turnul ce-n ceruri pătrunde,
în seara adâncă, cu blândă lună,
vorbele lor în descântec se-adună,
ca o adevărată magie-minune,
le răsună strămoșilor drept rugăciune.
Stejarul bătrân își strânge ramurile
să nu-i cadă încă toate frunzele.
Păstrează esența simțirii cuvântătorilor
și o transmite, cu vântul, străbunilor,
căci lumina stăpânilor slovelor
sporește mereu lumina zilei morților.
Cu fiecare toamnă, satul e mai pur,
chiar atunci când cerul pare sur,
căci poeții, prin cuvânt, îi spală păcatele,
prin descântec îi vindecă toate rănile
și-l îmbracă în haina sărbătorii,
asemeni albei mantii a ninsorii.
Răspunsuri