Toamna din noi

Ne strigă sufletul portrete,

Scrisori nescrise printre foi,

Iubiri cernute de regrete,

Pornind războaie către noi.

De parcă timpul stă în vise,

Acolo, peste dealuri vii,

Tânjim la porți ce stau închise —

Să nu clipim, de parcă-ar ști.

Azi toamna care ne tot ceartă,

Cu ploi mărunte peste timp,

Și unde să pictăm o soartă,

Când timpul ni se scrie-n chip?

Și vântul parcă stă să plângă,

Pe drumuri vechi, uitate-n dor,

Ne ține toamna iar în mână,

Cu frunze reci și vis ușor.

Și-n ochii tăi mai stă o rază,

Din verile ce-au adormit,

Când dorul ne mai stă la masă,

Și timpul pare obosit.

Rămânem umbre rătăcite,

Prin amintiri ce nu mai dor,

Dar toamna ne adoarme-n șoapte

Și ne transformă-n vis ușor.

Și poate-n pașii ce rămân,

Vom regăsi o amintire,

Căci toamna plânge peste drum

Cu dorul vechi dintr-o iubire.