Vianu Mureșan, Bravo, campeòn! (memorialul agoniei)

Bravo, campeòn! (memorialul agoniei) de Vianu Mureșan este una dintre acele cărți care ți se lipește de minte și de suflet, o carte pe care ar trebui să o citim fiecare o dată în viață și să ne amintim de ea ori de câte ori am avea pornirea de a ne plânge de vreo nimicnicie, ca să ne aducem aminte de adevăratele valori ale vieții și ca să ne dăm seama, pur și simplu, de cât de norocoși suntem.

În urma lecturării ei, nu putem să nu devenim conștienți că nu este nimic sigur în viața asta sau că, așa cum ne-am trezit de atâtea ori fără să apreciem faptul că putem respira, că vedem, că auzim, că nu ne doare nimic, că putem să ne bucurăm de lucrurile cele mai mărunte, tot așa am putea fiecare să descoperim într-o zi, pe neașteptate, că nu o mai putem face, deși am vrea, pentru că moartea a pus ochii pe noi și nu are de gând să ne lase din ghearele ei, chiar dacă nici nu ne-am încheiat încă socotelile cu viața, nici nu ne-ar fi venit rândul, după toate calculele noastre inutile.

Tema acestei cărți pe care aș numi-o în mod reductiv roman, este suferința, începută cu boala și sfârșită cu inevitabila moarte. Marian, personajul central și fratele autorului cărții, este prototipul tuturor bolnavilor de cancer care și-au trăit agonia prin spitale, un bolnav mai „special” pentru că este foarte tânăr (are abia 33 de ani) și pentru că își ia forța necesară pentru lupta pe care o dă dintr-o iubire imensă care nu le-a fost dat tuturor să o trăiască. Și totuși, povestea luptei sale încrâncenate cu moartea este într-un anume fel a fiecărui bolnav în parte, suferința lui este a tuturor bolnavilor, iar durerea apropiaților lui Marian are multe lucruri în comun cu cea a celorlalți apropiați ai persoanelor atinse de putreziciunea bolii nemiloase.

Deși Vianu vorbește în carte despre o demnitate fizică a omului, pe care bolnavii de cancer în stadiul final și-o pierd inevitabil, aș zice că din ea transpare însă ideea că oamenii au nevoie și de o demnitate sentimentală, iar aceasta este și singura care îi poate face pe bolnavi să lupte cu boala până la ultima picătură de viață, doar această demnitate îi poate face campioni (Luminița, soția sa, așa îl numește pe M. și de aici se naște și titlul cărții).

Dacă și-a pierdut demnitatea fizică într-un anumit moment, cred că a fost totuși norocos în ceea ce privește demnitatea sentimentală, pentru că a fost însoțit pe parcursul bolii sale de dragostea mai multor persoane sincere și devotate, între care Luminița s-a dovedit a fi la propriu lumina ce i-a luminat calea în întunericul tunelului care s-a făcut din ce în ce mai strâmt, până când nu l-a mai încăput decât pe el, deși avem senzația că dragostea ei nemărginită, cu o uimitoare putere de sacrificiu, ar fi purtat-o cu el, fără regrete, chiar pe drumul fără de întoarcere.

Cu iubirea aceasta, care primește rolul secundar în carte, i-au fost parcă răscumpărate lui Marian nenumăratele suferințe, încât la sfârșit să putem încă să gândim că a existat cineva mult mai nefericit decât el, cineva care nu a avut bucuria de a cunoaște dragostea aceasta care ar fi fost în stare de orice, ar fi putut mișca și munții din loc, dar nu a putut împlini singurul lucru pe care și l-ar fi dorit, acela de a-i învinge boala.

Scenele dintre Marian și Luminița sunt de o uimitoare poeticitate, uneori chiar în banalitatea lor, precum folosirea fără măsură a diminutivelor, căci Marian, cel pe care Luminița îl iubește ca soț, s-a transformat în copilul ei pe care îl îngrijește cu devoțiune și fără ezitare. Dragostea Luminiței este până la capăt acea dragoste care nu așteaptă să primească, nici nu vede iubirea ca pe un schimb (îți dau atât cât primesc), ci aceea în care unicul scop al său devine binele celuilalt, forma absolută a iubirii. În jurul lui Marian se învârte întreaga sa lume și modul său de a-l iubi ne aduce aminte de adevărul regăsit în versurile lui Adrian Păunescu din Adânca privire: Și poate că aceasta e iubirea,/ Nu numai gelozie și asalt,/ Ci să-ți modifici într-atât privirea,/ Încât să vezi la fel cu celălalt.

Chiar la asta a purtat-o pe Luminița iubirea pentru soțul său. A reușit să vadă prin ochii lui. Simțirea ei a intrat așa de mult (pe parcursul celor nouă lungi ani de suferință comună) în sintonie cu sufletul și cu corpul iubitului său, încât a devenit capabilă să știe întotdeauna ce simte, chiar atunci când el nu mai putea să o spună, să știe când are o problemă, când trebuie să intervină pentru el ca să fie ajutat. Ea ajunge să-și dea seama de problemele apărute în corpul lui Marian înaintea doctorilor și a asistenților și să le ceară acestora să acționeze, să le dea sfaturi care vor fi urmate și care vor duce întotdeauna la îmbunătățirea stării lui.

Meditațiile filozofice și poetice (uneori separate, de cele mai multe ori întrepătrunse), nu ar fi putut să nu întrerupă din când în când firul narațiunii/descrierii, după natura și firea scriitorului. Absurditatea destinului lui Marian și neputința lui, ca a oricărei ființe umane, în fața morții, legătura cu divinitatea sau credința în Dumnezeu, suferința bolnavilor și a celor din jurul lor îi oferă puncte de plecare scriitorului și el pornește pe firul despicat în mii de firicele, fără să aibă satisfacția de a ajunge într-un punct de înțelegere a absurdității vieții și a morții: …credința mea nu e adevărul și nu poate schimba adevărul. Adevărul, din păcate, nu-l cunosc eu. Nici adevărul vieții, nici adevărul morții., și atunci ajunge să-și dorească și el să fie mai puțin sofisticat, să-și pună mai puține întrebări la care nu este capabil să le găsească un răspuns, să aparțină lumii vegetalului: Dacă aș avea măcar neștiința florilor, care se ofilesc în tăcere și-și pierd parfumul fără scrâșnet, sau a frunzelor care se-ncurcă lin, înfrumusețăndu-se, de arama ce le va smulge fără greutate de pe creangă, atunci pierderea adevărului ar avea prețul care i se cuvine.(Am putea, acum, să vorbim despre moarte)

Misterul vieții și al morții rămâne și nu poate fi înțeles pe deplin de nicio creatură umană, pentru că tot ce-i ne-nțeles se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari, așa cum spune un vers al poetului Lucian Blaga. Doar un lucru este sigur, că viața presupune moartea și moartea presupune viața, că ele nu sunt despărțite de o prăpastie, ci mai degrabă aceasta s-ar putea afla înăuntrul lor.

Ne atașăm pe parcursul lecturii de Marian și de familia lui și suntem solidari cu toți bolnavii și cu cei care suferă pentru boala acestora. Ne vine să rostim motto-ul volumului de poezii În marea trecere al poetului filosof Lucian Blaga: Oprește trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire- și totuși Te rog: Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea! La sfârșit însă ne rămâne doar posibilitatea acceptării destinului și a morții care, în hidoșenia ei, apare în mod absurd la final sub înfățișarea unei prezențe salvatoare, contradicție dureroasă pentru minte și pentru suflet.

Nu lipsesc, în procesul încercării de a înțelege viața și moartea pe care mintea scriitorului l-a pornit în mod inevitabil, subtilele observații psihologice ale comportamentelor bolnavilor cu ceilalți bolnavi, cu familiarii lor, comportamentele cadrelor medicale în relație cu pacienții și cu cei apropiați lor, dar și solidaritatea născută din suferința împărtășită între membrii familiilor celor bolnavi și între bolnavi (până în momentul dispariției conștiinței de sine sau până la insuportabila durere fizică). Evident, doar suferința poate uni oamenii așa de mult, pentru că binele atrage, de cele mai multe ori, încrederea în faptul că nu avem nevoie de nimeni și respinge solidaritatea dintre oameni, element esențial care stă la baza omeniei, la baza verticalității umane. Înțelegând acest lucru, putem chiar descoperi, din perspectivă creștină cel puțin, rostul suferinței, căci are și ea unul, ca orice lucru pe lumea asta.

Poeziile, care precedă toate părțile cărții, mai puțin trei dintre cele finale (Am putea, acum, să vorbim despre moarte, Crucea din cuvinte și Prohodul lui Marian), sunt strigătele de neputință ale fratelui celui încăput în gheara morții, lacrimile sale pe care n-a putut să le plângă. Poet și filosof, Vianu Mureșan, extenuat la căpătâiul fratelui său mai mic alături de Luminița, nu poate să se lase în voia unui plâns eliberator, și atunci îl înlocuiește cu un plâns poetic:

sufletul tău stătea pe pervazul geamului,

cânta la flautul razei dimineții

un cântec care era numai și numai liniște,

privirile lui nu veneau din timpul acesta,

sub degetele lui lungi ofta ecoul

pe care, oricât te-ai întinde, n-ai putea,

n-ai putea să-l ajungi

sufletul în liniștea lui te-a înfășurat

și până la sânge te-a spălat

și ți-a atins umărul cu nuiaua de trestie

și cum te răsuceai cu fața spre vânt

îți înfloreau ochii

Tot astfel, la final, apare un plâns al mamei lor, poezie pură, deși în cea mai mare parte nescrisă în versuri, născută din durerea sufletului celei care și-a văzut zădărnicită capacitatea creatoare prin mușcătura morții căreia a trebuit să-i admită atotputernicia fără a putea mișca un deget pentru a schimba soarta nemiloasă a fiului ei iubit, neputință transmisă prin ochii scriitorului. Bocetele acestea ale mamei, strivitoare, sfâșietoare precum durerea celei care și-a pierdut un al doilea fiu, care apar în partea finală intitulată Prohodul lui Marian, sunt atât strigăte de durere, cât și, parcă, expresia datoriei unei mame din zona conservatoare a Maramureșului față de cel plecat pe calea fără de întoarcere, menite să îl ajute să își găsească locul în lumea nouă în care a intrat.

Cartea este ofranda lui Vianu pentru sufletul lui Marian, modul său de a-l plânge, „crucea de cuvinte”, unica pe care a putut să i-o facă și ultima picătură de sudoare a sacrificiului său în numele iubirii de frate, care nu are nimic de-a face cu dragostea Luminiței, dar care are demnitatea sa și care-i dăruiește demnitate și bolnavului ridiculizat de boala otrăvitoare. Nu în ultimul rând, deși nu reprezintă o întâmplare izolată în literatura universală și nici în literatura română, romanul dăruiește eternitate unei ființe umane, oferindu-i, prin iubire, aureola aceasta a nemuririi.

Sigur că ar mai fi multe de spus despre această scriere cutremurătoare, dar cel mai bine este să las cititorilor libertatea de a descoperi cartea citind-o și de a înmulți înțelesurile ei. De aceea, nu mai spun nimic, ci vă invit la lectură! Vă spun doar că vă va fi greu să vă desprindeți de ea, atât în timpul cititului, cât și după, iar pe Marian și pe Luminița îi veți îndrăgi și îi veți simți ca făcând parte din familia voastră.