11 vorbe… de-ale lui Cioran

1. Cioran a văzut lumea ca un simulacru de bunătate. În viziunea lui, timpul nu şi-a putut construi sacralitatea fără spaţiu; ieri, astăzi şi mâine devenind simple categorii de servitori. Pentru el, zilele sunt atinse mereu de sterilitate, iar omul trăieşte o continuă dramă, pentru că şi-a separat timpul, de existenţă: fugind de aceasta, e apăsat de timp. Şi (..) simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.
   Autorul delimitează timpul, construind o ideologie separată unui timp pur, limpezit, eliberat de întâmplări, de fiinţe şi de lucruri, care nu se arată decât în anumite momente ale nopţii, ce se simte trecând, și care constituie pentru om unica grijă de a se târî spre o catastrofă exemplară.
2. Astfel, viaţa îţi poate încadra devenirea. Spiritul apare în antiteză cu viaţa, făcându-i concurenţă: faţă de orice fapt din viaţă, spiritul joacă rolul celui care strică buna dispoziţie. Cu toate acestea, descoperă rostul vieţii: ea nu are niciun rost; însă, fiecare dintre noi găseşte unul.
3. Din această cauză, omul intervine ca un ambidextru al destinului: există oameni care caută sensul vieţii şi oameni care l-au găsit fără să-l caute.
   Dacă omul încearcă să depindă cu totul de Dumnezeu, va progresa lent, atât de lent, încât, nici măcar nu-şi va da seama.
   Dacă omul nu va mai trăi în umbra nimănui, se va grăbi, iar asta-l va întrista, şi ar da orice, ca să regăsească vechea credinţă.
4. Deşi Cioran afirmă că detestă omul, nu poate să aibă aceeaşi atitudine în privința fiinţei omenești. Detest fiinţa omenească, pentru simplul fapt că în cuvântul fiinţă există, oricât s-ar spune, un „ce” de plinătate, de enigmatic şi pasionant, însuşiri străine noţiunii de om.
   Această delimitare îi trezeşte o suspiciune, însăși fiinţa devenind suspectă: Ce să spui atunci despre viaţă, care e devenirea şi ofilirea ei?
5. Ulterior, intervine antiteza bine-rău, prin care se doreşte respectarea unei singure direcţii: aceea a obţinerii mântuirii, pentru a limpezi îndoitul lanţ al Binelui şi Răului.
   Binele este văzut ca un obstacol, iar oamenii, ca nişte fiinţe mult prea înapoiate, din punct de vedere spiritual, pentru a putea admite acest fapt.
   Pe de altă parte, Răul se individualizează, separându-se de indiferenţa originară, luându-şi timpul ca pseudonim. Pentru a obţine mântuirea, însă, oamenii trebuie să creadă în morală, căci numai aşa, Răul va muri, istovindu-şi vitalitatea.
6. Libertatea apare, astfel, ca un dar. Un dar al înţelegerii vieţii.
   Va fi liber doar cel care a descoperit zădărnicia tuturor punctelor de vedere şi, eliberat, doar cel care a tras din asta consecinţele.
   Verbul „a simţi” capăta un dublu sens: de a înţelege trăirea şi realitatea.
   De aceea, Cioran afirmă: Simt că sunt liber, dar ştiu că nu sunt.
7. Intuiţia se manifestă ulterior libertăţii, venind în completarea ei şi în delimitarea fiinţei omeneşti.
   Cioran a considerat că există două feluri de intuiţii: cele originare (Homer, Upanişade, folclor) şi cele târzii (budhism Mahazana, stoicism roman, gnosticism alexandrin). Intuiții care nu sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte fulgere primare şi palide licăriri, ce duc la trezirea conştiinţei şi la plictiseala de a fi treaz.
8. Omul îşi construieşte imaginea, spunând ceea ce a vrut să spună. Trebuie, însă, să lase o imagine de sine incompletă.
   Acest lucru este considerat de Cioran ca fiind „o regulă de aur”.
9. Din dorinţa de a-şi defini devenirea şi de a-şi motiva existenţa, omul se întoarce spre Dumnezeu.
   Cioran îl vede pe Dumnezeu ca o boală: o boală de care te crezi vindecat, pentru că nu moare nimeni din cauza ei.
   Și Îl definește ca fiind intervalul dintre două bătăi ale inimii – oferindu-i, astfel, o valoare ambivalentă; cu toate acestea, există şi inimi în care El nu poate privi fără a-şi pierde inocenţa.
   În ideea autorului, Dumnezeu este, chiar dacă nu este, şi încearcă să-şi explice cum îl va reuși să-l înțeleagă, cu adevărat, pe om:
   Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea să se urnească sub povara atâtor tristeţi?
10. Definindu-l pe Dumnezeu, omul va înţelege mai bine moartea.
    Pentru Cioran, moartea este savoarea existenţei.
    Omul pare să accepte ideea de a muri, dar nu şi „ceasul morții”: să mori oricând, numai când nu trebuie să mori, nu!
    Astfel, fiinţa omenească conştientizează că poartă nu numai viaţa, ci, şi moartea sa.
11. În concluzie, omului nu-i va rămâne decât o singură soluţie, pentru a putea supravieţui. Iar Cioran își afirmă, cu stoicism, soluţia verosimilă adoptată. O soluţie simplă, de bun gust: Ce faci de dimineaţă până seara? Mă suport.

Surse bibliografice:
Cioran, E. M. (1934). Pe culmile disperării. Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”.

Cioran, E. M. (1936). Cartea amăgirilor. Editura Humanitas.

Cioran, E. M. (1936). Schimbarea la față a României. Editura Vremea.

Cioran, E. M. (1937). Lacrimi și sfinți. Editura Vremea.

Cioran, E. M. (1940). Amurgul gîndurilor. Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”.

Cioran, E. M. (1991). Îndreptar pătimaș. Humanitas.

sursă foto: elvuelodelalechuza.com