Spovedania

Mai am ceva a-ți spune, sfiosule duhovnic,
Tu, surdomutul martor al morții și-al trăirii,
Să-mi fii supremă taină și nenăscut ibovnic
Din lumi îndepărtate, un glas al izbăvirii.

La poarta mântuirii e valea ce mă-nfrică,
Renaște-n întuneric iar nemiloasa gheară
Ce-mi priveghează somnul cu lacrima-i calică,
Pe vârful unui munte ca un vulcan de ceară.

Sunt frământată veșnic de gânduri și de trudă
Când strigăte se-adună pe coama unui dor
Și-a păsărilor moarte în cer prin iarba cruda
Îmi împietrește timpul pe ape din izvor.

În goana furibundă, cu glas de cucuvele
Adapă cai pursânge otrava din fântână
Și-n casa noastră veche, cu geam și giurgiuvele,
Acum bate doar vântul ce spulberă țărână.

În catedrala vremii iubeam cu voce tare,
Purtând ca o mireasă tiara de metal.
Acum, mistuie focul pe lâncede altare
Feștilele cu seul topit într-un pocal.

Mă spovedesc la tine când îngerii mă cheamă,
Văzând cavouri pline, la cap cu o statuie,
Și umbre mă-nfioară, mi-e noapte și mi-e teamă,
Pământul mă-nconjoară sub cruci bătute-n cuie.

De vei vedea la mine o frunte-ngândurată,
Să știi că duhuri rele din nou mi-au dat năvală,
Neadormiții demoni m-atrag la judecată
Și nenorocul veșnic pe mine se prevală.

Nimic nu mă mai doare și frigul mi-e străin,
Și-o voce incomodă îmi zornăie-n ureche,
De m-aș mai naște-odată din pântecul creștin,
Fecioară să îți fiu, ca-ntr-o iubire veche.

Și din răimea lumii ce nebunia-și toarnă
În codrii de aramă, mistreți cu colți de-argint
Își cheamă vânătorii cu ruginita goarnă,
Sfiosule duhovnic… e gândul meu succint.

De treci din nou pe seară prin schit, pe la apus
Vei auzi o doină din cerul meu de vară,
Cu glas de ciocârlie ce repede s-a dus
Spre o lumină sfântă pe lanuri de secară.

Să ascultăm povestea cu versul ei nespus.

sursa foto: Timpul Bruxelles, imagine generată cu IA