Cântec pentru cultura și Luceafărul spiritului și literaturii românești

„într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni”– Mihai Eminescu

Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a fricii de iubire, de frumos, a decăderii moralității și sufletului uman, eu am avut vise despre literatură, jurnalism, cultură, frumusețe, artă și bunătate. Despre susținerea de talente sau de vieți. Uneori, visele mele au fost comune cu a altor oameni minunați. Se numesc colaboratori. Se numesc prieteni. Se numesc nebuni frumoși, născuți într-un secol bolnav și cangrenat de lipsa de repere, de valori și de conștiință națională. Naivi într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Niște Don Quiote care se luptă cu morile de vânt al unor guvernări lipste de direcție și de stabilitate prin cultură.

Sunt un jurnalist care am crezut mereu în puterea exemplului, susținerea de talente, promovarea poveștilor „out of box”şi a elitelor mai mult sau mai puţin cunoscute. A culturii sub orice formă a ei! Am simțit să umplu lumea de frumos, tamponând pe cea mai grea rană a unei națiuni: lipsa de cultură!

Eu cred că arta, educația, cultura, valoarea umană trebuie să fie un exemplu și trebuiesc exemplificate, pentru ca oamenii să aibă niște repere a faptului că se poate! A faptului că sub acaestă plagă a indiferenței și îndepărtării de cultură, încă mai există speranță! Încă mai există viață și lumină!

Am scris toate acestea, deoarece, astăzi nu este doar ziua unuia dintre cele mai expresive și importante figuri și personalități ale literaturii și jurnalismului românesc și european, dar este și Ziua Culturii.

Ce este Cultura Românească a ultimilor zeci de ani? O Cenușăreasă! O cenușăreasă care încearcă să își facă loc într-un desiș și păienjeniș al politicului, ignoranței, aroganței și decăderii societății românești, de la cel mai înalt nivel, până la cel mai neînsemnat. Cultura suferă, sângerează și este depersonalizată, îndepărtată de educație, presă, televiziuni și oameni! Ceea ce ar fi trebuit să fie un far al unei națiuni, un element de uniune și vindecare prin frumos și informații, o punte de legătură între oameni și instituții, a devenit cea mai nevăzută și de negăsit cale de vindecare a cangrenei urâtului din noi. Cultura nu își mai are locul nicăieri. Toți o blamează! Toți o găsesc nefolositoare! Toți încearcă să își scuture umerii de ea și să înlocuiască Elitele de Excepție cu persoanje sinistre ale literaturii contemporane sau universale.

În contextul zilei de astăzi, am să revin la oameni care vorbind despre școala românească, despre culutură, spun că Eminescu nu mai este la modă, iar exemplul său în educație nu mai este folositor. S-au săturat de Eminescu! Acelștia de fapt, nu sunt altceva decât niște demolatori de valori, de autenticitate, de cultură, de literatură, de spirit național! Ca să demoleze națiunea însă și tot ce ține de ea, ei încep prin a-i distruge cultura și valorile! Și au vrut să înceapă cu Eminescu. Doar că, Eminescu este Începutul și Sfârșitul și este în fiecare dintre noi, cei care iubim frumosul, literatura, cultura, artele, jurnalismul veritabil! Oriunde ai activa în domeniul culturii, el este prezent. Nu aveți cum, domnilor, să îl desființați sau să îl demolați pe Eminescu! Eminescu este însăși Limba Română și Națiunea Română!

Mircea Eliade spunea: „Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la „nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot, într’o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s’ar putea ca într’o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate aceste s’ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost „proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorît de un nebun, într’un ospiciu… Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturora…”

Astăzi, 15 ianuarie 2021, se împlinesc 171 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, o imagine emblematică a literaturii și culturii naționale și internaționale. Eminescu a fost un mare jurnalist, prozator, dramaturg şi gânditor, dar care, uimitor sau nu, a fost ales doar post-mortem membru al Academiei Române. Dovadă că încă din trecut, anumite instituții nu au fost ceea ce ar fi trebuit să fie, deoarece o asemenea elită ar fi trebuit să se fi aflat acolo, încă de la primele versuri sau articole scrise. Doar că, insitituțiile au fost mereu aservite altor interese!

Mihai Eminescu, pe numele său real Eminovici, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai lui Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

La nașterea sa, probabil nimeni nu ar fi bănuit, că din acea casă de țărani, avea să se nască farul de la începutul și capătul cuvântului românesc. Cel care, oriunde ne-am fi, prin versurile și textele sale, ne readuce acasă, în sânul neamului nostru.

„Bădia” Eminescu, așa cum îi spunea Creangă, bunul său prieten și confident, a fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti” şi a rămas cel mai important reprezentant al romantismului din literatura română, un remarcabil erudit şi militant activ pentru dreptul la existenţă naţională a poporului român. Lucru care, i-a și adus sfârșitul, într-un final!

Ziua de 15 ianuarie, Zi a Culturii Naţionale, este un prilej de a reflecat încă o dată asupra tezaurului nostru național de cultură românească, asupra esenţei românismului, care la urma urmei, este tot ceea ce ne alcătuiește, deoarece a fi român nu este o rușine, ci este un motiv de mândrie. De altfel, orice am face, purtăm gena de români în ADN-ul nostru, iar asta, nu poate să se șteargă cu nimeni și nimic! Cu nici o altă limbă sau loc în care am alege să trăim.

Cântec, ţie

Tu mi-ai fost în toate cele, semn de carte între stele
Demiurg al limbii noastre, suflet poeziei mele
Te-am iubit de prima dată când în vers am vrut a scrie
Nimeni să te-nlocuiască, nu se poate pentru mine

Tu eşti cel ce porţi cuvântul şi întâiul l-ai născut
Nimeni, nimeni, niciodată să-l mai nască n-a putut
Însă sunt poeţi de cinste care l-au crescut frumos
Sub teiul inimii tale, ei l-au aşezat duios

Tu eşti poezia însăşi, moartă, scrisă, reînviată
Tu eşti Alfa şi Omega poeziei noastră toată
Tu, Bădie vei fi acela ce mereu ne vei uimi
Oricât timp va trece-n lume tu mereu vei dăinui

Tu vei fi în tot şi toate şi-n emoţii nesfârşite
Ne vei umple existenţa de iubiri neţărmuite
Toţi poeţii drag Maestru n-or ajunge niciodată
Nici la degetul tău mic din peniţa fermecată

Tu eşti căpătâi când mâna de poet atinge versul
Toţi am vrea măcar odată să îi înţelegem sensul
Cum doar tu l-ai înţeles şi te-ai scurs între cuvinte,
Te-ai prelins, ai plâns, ai râs şi te-ai revoltat cuminte

Tu ai îmblânzit cuvântul, limba toată şi iubirea,
Iar apoi o limbă moartă ne-ai lăsat tu moştenirea
Să-nvăţăm să o înviem din fiinţa noastră toată
Să-o-nmuiem în călimara inimii cea fără poartă

Şi să scriem în cuvinte viaţă şi suflet pe pâine
Să rămână căpătâi pentru cei ce vor fi mâine
Alţi flămânzi de pâine caldă, de cuvinte ce în sânge
Au crescut floare de colţ care piatra o învinge

Tu mi-ai fost în toate cele, semn de carte între stele
Demiurg al limbii noastre, suflet poeziei mele
Te-am iubit de prima dată când în vers am vrut a scrie
Nimeni să te-nlocuiască nu se poate pentru mine

Dor de tine, dor de tine, ai crescut în carnea mea
Numai drag de poezie, limbii noastre preţuire
Într-o zi am să mă-nchin cu un cântec de iubire,
Poate teiul tău frumos va zâmbi şi pentru mine

Unde eşti tu, Eminescu, pâine caldă, carte vie???
Ne-ai lăsat săraci de tine ca să frământăm cuvântul
Şi-ai ştiut de prima dată cât de gol ne e pământul
Fără o sămânţă bună, care creşte pe hârtie

Tu-ai lăsat doar flori pe câmpul limbii noastre româneşti
Eu mă pierd doar în ele ca-ntre cărţile cereşti
Tu eşti singura mea casă unde-aş sta fără fereşti
Ce folos să am de ele când Luceafăr strălucești?

Acest articol, așa cum am spus, a venit pur și simplu. Ca o adiere, ca o furtună, fără să îl fi chemat sau așteptat. Mă bucur nespus, deoarece trec printr-o perioadă mai grea în ceea ce privește inspirația și concentrația și nu gândeam a scrie astăzi ceva. Dar a venit inspirația, ca acum jumătate de ceas. O binecuvântare a zilei de astăzi și a minunatului început în revista „Timpul”.