Avem nevoie de vise

Liniștea, pe care o remarcasem primăvara trecută, continuă. După exact un an, cerul e la fel de silențios. Foarte puține avioane străbat albastrul. Ireal de puține. E un semn că viața de dinainte încă nu s-a întors la noi, că suntem fermi într-un limb din care nu știm când o să ieșim. Peste câteva luni, peste un an? Mai mulți ani? Ne-am obișnuit cu toropeala asta a simțurilor, cu zilele nedefinite, cu așteptarea. Visăm la lucrurile simple de dinainte de pandemie. Lucruri de care nici nu ne dădeam seama ce mult însemnau în viața reală. Îmbrățișări, mese cu toată familia, cu prietenii, spectacole, cinema, tramvaie pline, aglomerație, mersul copiilor noștri la scoală, vacanțe, concedii…

Toate amânate, puse în stand-by pentru vremuri mai bune. Când trec pe lângă o oglindă, în casă, respir adânc, îmi zâmbesc, mă încurajez, vorbesc cu mine, caut o lumină care nu apare de fiecare dată, dar știu că e acolo, am încredere. Încercați exercițiul acesta. Cel puțin pentru câteva secunde, o să vă regăsiți, o să vedeți viața așa cum e, fară broderii și artificii, dar cu voi în centrul ei. Am citit mult în ultimul an, și am învățat că poți să ai visuri mărețe și visuri mărunte, nu are importanță măreția lor, ci bucuria și liniștea pe care ți-o aduc. Să pui capul pe pernă, seara, fără păreri de rău, fără să-ți reproșezi nimic, fără să ai sufletul greu, e un dar fără preț. Să înveți în fiecare zi, la orice vârstă, lucruri noi, complicate, nu e imposibil, dar trebuie să vrei, să muncești, să nu renunți.

Drumul, de Cormac McCarthy, Învățare, de Tara Westover, Dulcele bar, de J.R. Moehringer, Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee, Să nu razi, de Raluca Feher… Sunt cărți care m-au înfiorat, mi-au dat speranță, m-au ambiționat, ridicat, pus pe gânduri, mi-au dat încredere în mine, m-au făcut să râd sau să plâng, m-au învățat că viața e o serpentină, niciodată o linie dreaptă.

Poeziile Aldei Merini mi-au adus o notă dulce, romantică, visătoare.