Cinci zile în Transilvania – amintiri de călător (1)

De mult voiam să văd Maramureșul, dar nu știam nici când, nici cum aș fi ajuns în ținutul acela, cunoscut doar din cărți, povești și cântece.
Prima intenție mi se născuse în preajma Paștelui din 2020, doar că pandemia a înghițit biletele de cazare și mi-a pus visul sub cheie. Însă, numai pentru un timp, căci, în august, am pornit la drum.
M-am întâlnit în Piața Constituției cu grupul de turiști, plecând pe ruta București-Brașov-Sighișoara-Târgu Mureș-Reghin-Borșa. Un total de 550 de km, de-a lungul cărora am străbătut țara. Dintr-un colț în altul.
Călătoria a fost relaxantă, plăcută, cu mici pauze. Am ajuns seara, târziu, la Borșa, unde ne-am și cazat la hotelul de la poalele pârtiei de schi.
O zonă primitoare, nespus de frumoasă. Aerul părea venit din altă țară, iar zona îmi amintea de copilărie.
Undeva, sus pe creste, se zărea câte un petec răzleț de zăpadă. Cât să ne aducă aminte că iarna nu era departe.
Ziua întâi s-a scurs linștită. Drumul, aerul, priveliștea, ospitalitatea și căldura oamenilor, într-un final, i-au lăsat lui Moș Ene calea liberă. Astfel, m-am îndreptat și eu spre somn, cu sufletul îmbrăcat în splendoare.
A doua zi, am luat drumul Mocăniței, imaginându-mi-o ca pe un tren din povești, ieșit iarna dintre stânci întocmai unei zâne albe.
Mocănița din Valea Vaserului merge de la Vișeul de Sus, prin munți, până la stația Coman, o arie protejata de lege, care aparține parcului natural Munții Maramureșului. Clasată drept cale ferată forestieră, este folosită, însă, și pentru turiști.
Autocarul parcase în gara din Vișeul de Sus. Acolo, una dintre Mocănițe avea să se umple de bucureșteni dornici de plimbare.
Pe Valea Vaserului, calea ferată are o lungime de 46,3 km. Exploatarea lemnului a început în secolul XVIII, iar construcția căii ferate, în 1932.
Mocănița își urmează traseul, însoțită de râul Vaser. La un moment dat, o turmă de vreo sută de mioare ne-a tăiat calea, stârnind șuieratul trenului și bucuria turiștilor cu grijile uitate departe. Înaintea turmei, semeț, un ciobănesc carpatin deschidea drumul oițelor care-l urmau cuminți.
În fața tabloului pastoral, se părea că toți deveniserăm niște copii, într-o poveste-n care natura și tradiția se jucau cu ochii noștri. Zăngănindu-și clopoțeii, oițele își croiau drumul pe lângă trenul care se oprise, așteptându-le să treacă. Pe ici, pe colo, se auzea câte o voce veselă:
-Vreau și eu branză de burduf! Aveți? Dacă ar fi și-n coajă de brad, și mai bine!
-… Ca și cum mioarele ar fi plecat la păscut, luând cu ele brânza de burduf…
Remarca mea a stârnit râsul celor din jur și zâmbetele copilului adormit într-un colț de suflet. Mioarele și-au urmat drumul nestigherite, calea ferată s-a eliberat, iar trenul a pornit spre ultima gară.
Sus, la stația Comana, am luat o gustare, acompaniați de un ansamblu folcloric maramureșean, iar după prânz, am încins o horă așa cum ne pricepeam și noi.
Îmbrăcați în costume tradiționale, tinerii dansau și cântau în dulcele grai maramureșean.
Gara era într-o continuă forfotă. Unele trenuri plecau, altele veneau… Nici muzica, nici dansul nu tăceau:

Treci mândruță pe uliță,
Că te-așteaptă al tău bădiță,
La porțită!
Și de nu vei trece, mândro,
Al tău bade-o da să plângă!

Aerul, priveliștea, poveștile locului, muntele, cântecul, toate dădeau sufletului elan.
Am lăsat muza să danseze liniștită. Mocanița ne chema. Autocarul ne voia înapoi la Borșa.
Ne-am întâlnit din nou cu mioarele; de data asta, pășteau cuminți, iar ciobanul, zâmbindu-ne, ne-a urat drum bun…

sursa foto: Mihai Zaharia- google.com