Cinci zile în Transilvania – amintiri de călător (2)

Vremea părea tristă, cerul plângea și era frig. La Borșa, ceață! Drumul spre Cascada Cailor se parcurge cu telescaunul; am urcat, totuși, cu unul.
Doar noi eram deasupra brazilor.
Am ajuns sus; mult mai frig. Aveam de parcurs cam 30 de minute până la cascadă, prin pădure. Întâi, se coboară; după ce ajungi, urci un drum pieptiș.
Cascada Cailor se află la 1300 de metri, în munții Rodnei, apa care o formează coborând abrupt, pe un perete calcaros, înalt 90 de metri, numit Podul Cailor.
-Ca și alte locuri de poveste de la noi din țară, și acesta o are pe a sa, ne spune cu măiestrie ghidul. Din timpuri străvechi, localnicii se ocupau de creșterea cailor, lucru permis datorită vegetației abundente de pe Muntele Piatra Rea. În timpul unei furtuni, însă, ursul a încolțit o herghelie. Singura scăpare a cailor a fost să o ia la goană, spre prăpastiile actualei cascade, și să se arunce-n gol. Preferând moartea, din măcelul nocturn câțiva au supraviețuit. Dar, prea puțini…
Peisajul era de vis, deși nu am ajuns decât aproape de cascadă, admirând-o de la distanță. Însă pe drumul spre telescaun, soarele ne zâmbea dintr-un colț de cer, ceața dispăruse, iar splendoarea orașului se întrezărea de deasupra norilor.
Ne-am întors pe seară în Borșa, odată cu frigul care-și făcea din nou simțită prezența. La hotel ne-a întâmpinat un pui de ciobănesc, dornic să-și ia cina de la noi și cu mare chef de joacă înainte de culcare. Dorințe care, de altfel, i-au fost îndeplinite. Să fi avut un loc ascuns unde să o depoziteze, mâncarea primită de la turiști i-ar fi ținut de hrană și pentru iarnă.
A treia zi, pe listă se aflau trecute Cimitirul Vesel și Închisoarea de la Sighet.
Am făcut vreo două poze, m-am plimbat prin zonă, totul părându-mi-se de o veselie tristă, venită de undeva din adâncurile pământului. Am ieșit repejor din cimitir, clătindu-mi privirea la tarabe.
Cimitirul de la Săpânța e renumit pentru crucile sale cu colorit vesel, inscripționate de pasaje din viața celor înhumați.
Prin 1935, lui Stan Ion Pătraș îi vine ideea să scrie pe o bucată de lemn, în câteva cuvinte, povestea celui decedat. De la el, oamenii locului au învățat, apoi, să privească trecerea în neființă cu alți ochi. Se mai ipotizează că sursa lui de inspirație ar fi fost cultura dacilor, care ar fi considerat moartea unei persoane ca pe un eveniment vesel. Pe crucea fondatorului sunt scrise următoarele rânduri:

„De cu tînăr copilaș
Io am fost Stan Ion Pătraș
Să mă ascultaț oameni buni
Ce voi spune nu-s minciuni

Cîte zile am trăit
Rău la nime n-am dorit
Dar bine cît-am putut
Orișicine mia cerut

Vai săraca lumea mea
Cu greu am trăit în ea.”

Am lasat în urmă Cimitirul Vesel, cu tolba plină de suveniruri, și ne-am îndreptat spre Sighetul Marmației, unde… se agață harta-n cui.
Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, sub imperiul Austro-Ungar, iar în 1948 a devenit penitenciar de drept, aici fiind aduși intelectuali din toate colțurile țării, mulți dintre ei murind din cauza condițiilor inumane. După ce închisoarea s-a desființat, fiecare celulă a devenit cameră de muzeu.
Memorial al Durerii sau Memorialul Victimelor Comunismului, locul este dedicat tuturor oamenilor care-au fost închiși acolo.
Am vizitat aproape fiecare celulă. Și pe cea în care și-a pierdut viața Iuliu Maniu, doctor în Drept, dar și pe cele în care au fost izolate alte personalități ale timpului.
Am ieșit copleșită din clădire, încercând să evit retrăirea, în minte, a istoriei cunoscute doar din cărți.
M-am îndreptat spre librăria din apropierea închisorii. Am cumpărat Povestea Elisabetei Rizea de la Nucșoara și o altă carte, ceva mai veselă.
A patra zi, în drum spre Alba Iulia, am vizitat salina Turda, un tărâm de sare, în adâncurile Pământului.
Format acum 15 milioane de ani, stratul din subteran poate atinge o grosime de cca 400 m. Odată, sarea era scoasă la suprafață cu căruțe trase de cai.
Salina este compusă din mai multe camere și mine: Mina Terezia, Mina Rudolf, Mina Iosif, numită și Sala Ecourilor, Sala Puțului de Extracție și Camera Cricvacului.
Pentru a ajunge la Mina Terezia, care conține impresionante găuri subterane, unele de 90 m profunzime, se pot alege două căi de acces: fie cu ascensorul panoramic, și se coboară la 42 de metri, fie pe scări, prin Sala Rudolf.
Mina Rudolf comunică cu Mina Terezia, Cascada de Sare aflându-se pe peretele opus lacului. Pe care pluteau bărci. La peste 100 de metri sub pământ.
Arca, Debarcaderul și Floarea mică sunt construcții de lemn ce alcătuiesc portul subteran. De acolo, pornesc bărcile pe lacul sărat. O senzație stranie, dar care merită trăită!
Mina Terezia este cea mai veche mină, sarea de aici fiind exploatată din jurul anilor 1690, până spre sfârșitul lui 1880.
Mina Rudolf poartă numele regelui Rudolf al Austriei, fiind totodată și ultimul loc de exploatare din Turda. Pentru a se face legătura cu Mina Terezia, se coboară 13 etaje, 172 de trepte, la fiecare nivel fiind trecut anul exploatării.
Mina Iosif sau Sala Ecourilor – 112 m adâncime -, este încăperea unde sunetul se propagă mult în adâncuri, ecoul fiind redat de 20 de ori, datorită formei camerei și a lipsei de comunicare cu alte mine.
Nostim a fost că noi am început să țipăm, fiecare cât de tare a putut, strigătele întorcându-se, în ecou, de unde au plecat.
Sala Puțului de Extracție face legătura între Galeria Frantz Iosef și Mina Rudolf.
Instalația rudimentară din Sala Cricvacului, construită în 1881 și conservată, sau îmbrăcată, în sare, este singura din Europa rămasă pe locul unde a funcționat. Ca să fie pus în folosință cricvacul, se foloseau cai sau animale de tracțiune. Am încercat să-mi imaginez sunetul copitelor lor învârtind utilajul, pentru a scoate sarea la suprafață…
Salina de la Turda nu a fost singura din țară văzută, dar am considerat-o ca o experință pe care aș retrăi-o și, în orice caz, nu pe fugă.
Povestea s-a terminat la 100 de metri sub pământ, acolo unde razele soarelui nu pot pătrunde. Ieșiți la suprafață, lumina zilei părea să ne fi orbit un pic, apoi, totul a revenit la normal.
Seara, am vizitat Alba Iulia, iar dimneață am pornit înapoi, spre București. 320 km.

Cinci zile petrecute în Transilvania, într-o regiune istorico-geografică cuibărită în interiorul arcului carpatic, nu-mi vor fi niciodată de ajuns. De aceea, m-aș întoarce cu drag în zonă. Într-o zi…

sursa foto: arhivă personală