Dosar rezolvat (2)

E adevărat, am avut o problemă cu Madi. De principii. Aș fi strâns-o de gât atunci. Dar asta n-am știut decât eu. Nici măcar ea nu cred c-a bănuit. Și să fi bănuit, nu i-ar fi păsat.
Lucram împreună la Real Invest, o agenție imobiliară, una dintre cele trei din orășelul nostru. Un serviciu din acela de umplut timpul între cursuri, pentru mine. Eram în anul întâi și nu aveam nevoie de bani, ca Madi, care nu intrase la nicio facultate, și se angajase în acest scop declarat.
Nimeriserăm o șefă care oricum nu înțelegea nimic din nimic și n-avea respect pentru niciunele, care intermedia vânzări, cumpărări și închirieri după propriile reguli… acolo de ce nu venea poliția, măcar aia financiară? Era enervantă, pisăloagă, autoritară. Voia să știe toate etapele oricărei vizite, ale oricărui contract, în amănunt, intervenea peste clienți și peste propriii salariați când i se părea ei cine știe ce și altele asemănătoare.
Aveam nouăsprezece ani. Nu-mi păsa prea mult de munca în sine, dar nici n-o tratam cu spatele, neobișnuind să fiu superficială. Alergam prin oraș cu toți solicitanții, pentru că mi se părea amuzant și îmi plăcea mult să cunosc oameni și să văd case, vorbeam cum puteam eu de convingător și din când în când semnam câte un precontract. Chiar am făcut câteva vânzări reușite în perioada cât am stat acolo, fapt care m-a uimit inițial, apoi mi-a dat încrederea că pot face orice, în ultimă instanță, chiar fără pasiune, dacă îmi văd de treabă cu seriozitate.
Madi se descurca mult mai bine. Nu-nțelegeam cum câștiga mereu mai mulți bani decât mine pe mai puține contracte oficiale, dar nici nu-mi prea băteam capul cu asta. Avea șarm, degajare în orice, nonșalanța de a vinde cai verzi pe pereți și nu mă miram foarte tare.
Până într-o zi, când am început să intuiesc. Am văzut un apartament superb de două camere, într-o poziție ideală pentru zona respectivă, al cărui proprietar ținea la preț. I-am găsit câțiva clienți, care și ei țineau la prețul lor, la fel de încremenit, mai mic decât cel cerut, vrând să-și acopere și comisionul către firmă cu acela dorit de ei. Dar proprietarul tot nimic, trăgea morțiș de suma stabilită de el. Semnaserăm și un precontract, cu suma integrală declarată, cu toate datele și cifrele exacte.
Ocupată și cu altele în același timp, am observat la un moment dat că nu m-a mai căutat nimeni pentru apartamentul respectiv, nici vânzător, nici cumpărători, dar nu am băgat de seamă în mod deosebit.
Peste ceva vreme, mă întâlnesc cu proprietarul pe stradă, întâmplător.
– Ce faceți? întreb, conform protocolului de politețe în uz.
Și omul îmi spune că își efectua ultimele cumpărături, să plece din oraș.
„Cum să plece? îmi pică mie fisa, în timp ce se îndepărta agale, spunea că se mută numai după ce vinde.” Am grăbit puțin pasul și l-am ajuns din urmă.
– Adică ați vândut, înțeleg, prin altă agenție. Felicitări! Chiar merita și v-am înțeles, de aceea nici nu am insistat să acceptați orice.
– Nu, doamnă, tot cu dumneavoastră. Cu domnișoara Mădălina.
Am rămas perplexă în mijlocul străzii, am lăsat protocoalele la o parte și l-am întrebat cum a făcut vânzarea respectivă cu altcineva, din moment ce semnase cu mine precontractul și eu eram la curent cu toate punctele lui.
Iar omul mi-a explicat, cam jenat, pentru că nu părea un escroc, ci doar un individ între două vârste, singur și derutat, cum că, după o vizită a unor clienți împreună cu mine, la două zile au venit ei, clienții, singuri, la el acasă și i-au propus să facă actele fără agenție, ca să nu mai plătească comisioane niciunii dintre ei.
Omul, de bună credință, a sunat a doua zi la noi, nedumerit și neputându-se hotărî. Avea teama celui obișnuit cu hârtii și semnături. Și aici a intervenit soarta. Îmi amintesc, încă limpede, cum am rămas în mijlocul drumului, siderată, ascultându-l, și m-am întrebat abia atunci, cu naivitate, de câte ori o mai fi intervenit așa destinul în subramura imobiliară a existenței mele… Adică eu ieșeam afară, în timpul programului, pentru diverse „ceva-uri” prin jurul agenției, în general pateurile zilnice, țigări, cafea, înghețate, nimicuri. Îmi lăsam, în aceste scurte incursiuni, telefonul pe masă și la acel apel – al clientului în dubii – a răspuns Madi. Au aranjat între ei, deduc, apoi ea a aranjat și cu șefa agenției, cu care remarcasem în treacăt că se înțelege altfel decât mine și probabil acela a fost momentul când precontractul respectiv a dispărut din portofoliul meu.
M-am despărțit de om în cei mai amicali termeni, la urma urmei nu îl găseam pe el marele vinovat. Doar o altă victimă… Câte înțelesuri poate avea un cuvânt, în speță acesta, „victimă”! O victimă a lăcomiei și a ilicitului – pentru că acceptul lui punea o parte dintre acuzațiile mele și pe umerii acestuia. Îl absolvise atunci, în mijlocul străzii, doar faptul că nu aveam cu omul din el ce aveam cu șefa și cu Madi. Și că revelațiile mele le cuprindeau pe cele două, în fond, asupra omenirii fiind destul de edificată și până atunci.
Apoi m-am certat. Urât. Întâi cu șefa. Am fost și la notar, să întreb, fără să-mi mai pese de efectele demersului meu. Mă simțeam nedreptățită. Am mai pus câteva întrebări despre contracte mai vechi, a căror finalizare îmi era cam în ceață, apoi am renunțat brusc. Nu voiam să mă încarc cu faptele în mijlocul cărora eram, de altfel, fortuit. Nu visasem niciodată o carieră de succes în domeniul afacerilor cu terenuri și case, nici nu aveam să le schimb eu lumea, dându-le în vileag micile câștiguri necinstite. Aș menționa, în treacăt, că tot am povestit, și de complicitatea notariatului, care nu era ușă de biserică. Doar blindată – aveau o ușă blindată la intrare, de parc-ar fi adăpostit în mare secret un tezaur recăpătat.
Iar cu Madi m-am certat ultima. Special am lăsat-o la urmă, îmi trebuia energie. Și calm. Să înțeleg, să accept, să primesc ce trăiam.
Nu matrapazlâcurile imobiliare, puțin îmi păsa de ele în ultimă instanță, ci trădarea ei, care mă durea cel mai tare. Cu atâta nonșalanță, încât – parc-am mai spus, dar m-a obsedat o perioadă… – m-am întrebat dacă e prima oară. Gestul ei de a răspunde la telefonul meu, fără să-mi spună nimic după aceea. Aici mă blocasem, la acel gest, dintre toate. Vedeam scena – eu peste drum, la cumpărături pentru ambele, înapoindu-mă suavă cu covrigul, ea răspunzând la mobilul meu și însușindu-și convorbirea, fără să știu. Aș fi iertat-o pentru orice aranjament cu șefa și cu oricine le-ar mai fi făcut, dacă mi-ar fi spus, simplu și direct, care-i ideea.
Justificarea ei a fost penibilă, din punctul meu de vedere. A ridicat din umeri, de parcă eu eram cea nebună în poveste:
– Ce mare lucru, așa face toată lumea!
– Adică toată lumea răspunde în lipsă la telefonul unui prieten și face un aranjament nou, peste cel al prietenului, despre care lui nu-i spune nimic…? Înseamnă că trăim în lumi tare diferite! Și asta nu e prietenie!
În zilele următoare, și-a făcut bagajul și-a plecat din agenție.
Iar în luna următoare, și eu.
Dar ne-am împăcat și atunci. Adică mie mi-a trecut. Ea, în afară de nervii momentani, nu cred că a avut vreo remușcare sau vreo palpitație. Principii, cum spuneam, nici atât.
La nouăsprezece ani trec multe altfel și mai repede. La nouăsprezece ani experimentăm orice. Pe oameni, pe evenimente, pe noi. La nouăsprezece ani urlă viața în noi, s-o trăim. În Madi, strigătele ajungeau până la cer și poate că treceau dincolo de el. Și uneori, se întorceau bumerang.
Iar eu, în casa mea liniștită și îmbătrânită, cu familia mea veche și istorică, cu rădăcini în multe părți ale lumii, recunosc că aveam nevoie de tinerețea spiritului lor, al Mădălinei și al Dianei, de zbuciumul sufletesc și de viziunea simplistă a prietenelor mele.
Admirasem întotdeauna, dincolo de gândirea mea rațională, dezinvoltura lor de a trece prin și peste toate. Relaxarea cu care trăiau bunele și relele, așa cum admirăm întotdeauna ceea ce n-o să avem sau n-o să fim niciodată, ori că nu vrem, ori că nu putem.

sursa foto: www.andressa.ro