Dosar rezolvat (3)

La Real Invest aveam și un coleg, unul anume dintre toți, Sergiu. Eram amici de cafea sau de câte-o bere – eu, el și Madi, așa cum sunt tinerii peste tot.
Sergiu era student, de asemenea. Intrase la Arhitectură, dar mai mult picta, decât făcea desene tehnice, și se învârtea și el prin agenție, ca mine, să aibă unde veni și de unde pleca după cele patru ore teoretice de serviciu, pe care le învârteam cum ne convenea.
Îmi plăcuse de la început de el. Era puțin altfel decât exemplarele masculine cunoscute până atunci. Înalt, frumos, cu pletele lui în vânt, de care Madi râdea și fără de care eu nu l-aș fi văzut trecând prin lume, cu o degajare tristă și străină uneori în privire. Nu știu unde se uita, nu știu ce vedea acolo, departe, dar uneori nu era cu noi și asta a contribuit mult la atracția primară. Devenise tiptil, fără să vrea, fără să vreau, Zburătorul meu tainic.
Uneori rămâneam seara mai mult de vorbă, pe undeva, doar noi doi, după ce ne despărțeam de restul. Ne pierdeam în discuții despre romantism, suprarealism, mode și curente în artă. Își mai pierdea și el mâna pe după umerii mei, și mă străbătea câte un fior ciudat și deloc abstract, ca arta asupra căreia tot emiteam păreri generale, pitindu-ne sub sceptrul ei sentimentele personale…
Îl priveam pe furiș. Îmi mai plăcuseră câțiva băieți până atunci, estetic și de departe, dar, față în față cu ei, nu simțisem niciodată fluidul acela unic, anume, la cea mai banală sau sporadică atingere. Nu mă mai uitase Dumnezeu cu privirea în vreo cută de tricou sau o scamă oarecare pe care să fi vrut, cu orice preț din lume, să le netezesc eu, cu palma mea și să mi-o odihnesc apoi pe trupul celuilalt.
Nu sărutasem niciodată pasional un băiat, ci doar pentru că așa se face când ai un prieten. Probabil de aceea nici nu-i aveam mult timp. Lipsa pasiunii avea, inevitabil, ultimul cuvânt, deși pactul nescris era echitabil: eu nu eram singură, ei se afișau cu mine, și aparențele erau îndeplinite.
Sigur, primul cuvânt îl avea depistarea de către mine a vreunui interes material la celălalt, caz în care nu-mi mai păsa de niciun alt pact posibil și făceam praf acordul tacit.
Nu mă consideram urâtă. Dar am fost mereu fata din umbră. Prietena prietenei. Ceva în acest gen. Postură care nu m-a deranjat vreodată, fiind conștientă că nu-s o apariție fulgerătoare sau o frumusețe stridentă. Că nu sunt eu prima remarcată într-un grup, oricare ar fi fost acela. Fapt care, departe de a-mi crea vreun complex, cum vedeam la alte colege, mai ales în liceu, îmi convenea de minune. Voiam să aleg eu și să am de unde alege. Voiam ca acel care va ajunge la mine să o facă descoperindu-mi interiorul, nu întorcând capul după forma mea exterioară pe stradă.
Pe Sergiu îl receptasem astfel. Cu el începusem, nici eu nu mai știu când, să cred că ar fi putut fi așa cum visam, deși nu-mi conturasem încă visul ca atare. Poate că lui, cel de atunci, m-aș fi dăruit cum încă n-o făcusem. Poate că el ar fi fost… poate…
Însă, după farmecul inegalabil al clipelor în doi, după magia palpabilă din serile noastre comune, venea ziua următoare, cu inevitabilul lui râs sănătos la glumele de duzină ale lui Madi, de la birou sau de la terasă, un râs străin de tot ce credeam că se înfiripă între noi și pe care cu mine nu-l avea niciodată.
Apoi iar venea câte-o plimbare de seară, neprogramată, neașteptată și vraja se refăcea, grăbită, la loc.
Poate că nici el nu știa pe cine să aleagă. Sau nu-și punea problema. Sau… Prea multe improbabilități pentru o certitudine pe care, ce-i drept, nici eu nu mi-o exprimam.
– Alla… Alla…, îmi tot spunea pe nume într-o astfel de seară.
Mă luase de mână, să trecem în fugă o stradă. Văzuse, zicea el, că vine o mașină, să nu ne calce… Nu venea nicio mașină de niciunde, era târziu și frig, felinarele luminau cu economie orașul, era o toamnă rece de munte, în care parcă stătea să plouă și nu se hotăra nici cerul.
Ajunși pe trotuar, îmi păstrase mâna în a lui, mi-o luase și pe cealaltă, mâinile lui calde peste mâinile mele înghețate erau soarele de dimineață când sparge cu raze tremurând aerul nopții. Iar haina lui peste bluza mea prea subțire, în care rămăsesem de la prânz, devenise adăpostul divin din furtuna imaginară a sufletului meu răvășit de iubire.
– Alla…
– Da, Sergiu…
– … Nimic. Îmi place numele tău. Rezonanța lui. Îmi plac nuanțele slave din el. Mă gândesc câteodată așa. Azi dimineață m-am gândit la numele tău și am pictat o pădure îndepărtată din perspectiva unei case de peste o cale ferată.
Cât îmi era de aproape imaginația lui! Cât de departe mergeam uneori și-n ce locuri neobișnuite ajungeam, pornind de la un simplu cuvânt sau idee…!
Dar în seara aceea, n-am mai extrapolat nimic. Din jurul nostru, de undeva, dintr-o casă de la marginea Pieței Mari, răzbătea un blues incredibil de lent și de duios, parcă pus anume pentru noi, și-am început așa, mână în mână, să ne învârtim în ritmul lui, în mijlocul străduței goale.
Într-un târziu, amețită, m-am sprijinit de el și, cuprinzându-mă, s-a aplecat spre mine.
… Și-atunci, în clipa aceea, care putea fi clipa vieții mele și care n-a mai revenit, mi-am închipuit, neavând de lucru, că poate și lui Madi îi spune repetat pe nume sau îi vorbește artistic despre păcatul primordial. Poate s-a sărutat și cu ea.
– Nuanțe? i-am răspuns târziu de tot, în ciuda tuturor senzațiilor mele interioare, ironic. E slav de-a binelea, dragule. Nuanțe slave are al tău, mai degrabă.
Nu știu ce mi-a venit. Nu știu de ce îmi era teamă, știu doar că m-am chinuit să gândesc ce nu-mi venise natural în minte. Nu știu de ce facem câteodată gesturi nepremeditate, care nu ne sunt în fire sau care sunt chiar opusul a ceea ce ne dorim, în fond.
L-am respins, deci, ușor, zâmbind, și am plecat mai departe, spre casele noastre fiecare.
Apoi au urmat treburile obișnuite de serviciu, problema cu contractul acela, plecarea Mădălinei din firmă, plecarea mea și a lui Sergiu după aceea, aproape simultan și aproape fără să ne mai vorbim. Se frânsese ceva între noi, în noi, în toți.
Apoi, vorbe din cunoscuți. Madi era cu Sergiu, fuseseră văzuți la terasa din Centru sau la barul de lângă Universitate. Auzisem și că ar trăi împreună. Madi nu mi-a spus niciodată nimic, nici eu n-am descusut-o de nimic, deși, ca prietene, cât de natural ar fi fost s-o întreb eu însămi dacă-i așa…
Apoi, la scurt timp, poate vreo două-trei luni, Madi era deja văzută cu altcineva, necunoscut. Toate se petreceau în perioada aceea scurtă, în care încă eram supărată pe ea pentru telefonul ingrat. Perioada a trecut, adevărul nu l-am aflat.
Sergiu nu m-a mai căutat nicicum. Nici eu pe el. Nici măcar întâmplător nu ne-am mai revăzut, deși nu-i un oraș cât o țară. N-am întrebat de el pe nimeni. L-am îngropat undeva, în suflet, am săpat adânc groapa în cauză și n-am mai vibrat la fel de atunci.

sursă foto: catchy.ro