Suflet în derivă

O cheamă, să zicem, Sânziana. Foarte greu i-am ales acest nume, pentru că o știu atât de bine încât am încă în fața ochilor gesturile ei mărunte și mi-e teamă să nu-i zic din greșeală pe numele adevărat. Iar numele adevărat îmi pare atât de al ei, că parcă un altul nu i se potrivește nicicum. Acum, în clipa în care scriu, trebuie să aibă deja vreo douăzeci și doi de ani și e pe undeva, se spune, prin Spania, unde, iarăși se spune, ar fi ajuns „curvă”, „ce altceva să fie una ca ea”.

Eu o cunosc de la paisprezece ani. Prima oară când am văzut-o în curtea vecinului meu, să-i zicem Titel, am fost foarte mirată. Nu m-am prins nicidecum că e un copil luat în plasament, dintre cei care îți pot face treburile casnice și îți aduc și un venit de nelepădat. M-am gândit că-i fetița vreunei vecine mai sărace, așa dădea impresia, trimisă să ajute sau orice altă variantă de acest gen,  nu cunoșteam încă sistemul din interior. Pentru că asta făcea Sânziana toată ziua. Toată, clipă de clipă, cât am stat în acea vacanță la casa, goală acum, de la țară a părinților mei. Toată ziua auzeam numai:

– Sînziana, ia adu și tu cana aia…

– Sânziana, scutură și tu pătura din camera…

– Sânziana, spală vasele, că am musafiri…

– Sânziana, ia dă puțin cu mătura pe hol…

– Sânziana, ai băgat mașina…?

– Sânziana, vezi c-a terminat mașina…

– Sânziana, du-te de mai ia două pâini, că n-ajung…

– Sânziana, adu ligheanu’ albastru-ncoa… vezi și peria… nu aia, toanto, cealaltă…

Nu știu când avea timp Sânziana să fie așa bună și frumoasă și să își păstreze seninătatea chipului printre atâtea comenzi.

Peste doi ani, când am revenit, obrazul imaculat al Sânzianei, care avea acum șaisprezece ani, năștea deja, din mersul clipelor, grimase când era, de exemplu, întoarsă cu spatele la cea care-o striga de zor pentru orice, nevasta vecinului – să-i zicem Aristița și ei. Când eram și cu fiica mea, se jucau împreună cât avea timp printre treburile lungilor zile de vară, căci Sînziana era și foarte prietenoasă. Sigur că, în toiul oricărui joc, auzeam din curtea alăturată, fie că fetele erau la mine, fie dincolo, refrenul:

– Sânziana, ia adu – sau fă sau du – tu cutare…

La un moment dat n-am mai rezistat și i-am zis Aristiței s-o lase-n pace, că aduc eu nu-știu-ce era de-adus în momentul acela. Și Aristița mi-a tăiat-o scurt:

– Ce te bagi tu, las-o, că și-așa n-are ce face.

Așa că nu m-am mai băgat de-atunci. L-am întrebat inițial pe Titel, un vecin mult prea de treabă, pe care îl știam de mic, ce-i cu Sânziana, cine e. Și Titel mi-a povestit. Era primul astfel de copil luat de ei să îl crească. Și primul pe care îl vedeam eu de aproape și aveam să-l cunosc mai bine.

Ne-am împrietenit foarte repede. Sânziana avea o candoare și o blândețe incredibil de mari pentru rolul rezervat ei de către soartă. Dar asta a fost doar atunci, inițial, la paisprezece ani. Tot în anul acela, îmi aduc aminte că în primul weekend care-a venit era o sărbătoare religioasă mare. Multă forfotă peste tot, pregătiri, cumpărături, găteli de haine și mâncare.
Sânziana era foarte, foarte bucuroasă, se tot proba și învârtea cu cele câteva rochițe pe care le avea și își tot făcea de furcă ba cu codițele împletite, ba cu un volănaș care nu stătea cumva anume…

– Un’te duci tu azi, fată dragă, ia zi? am întrebat-o, curioasă foc.

– La bunica! Azi mă duc cu sora mea la bunica!

– … Păi tu ai o soră…?

– Da, uite, stă acolo – și-mi arată o casă puțin mai jos de-a lor, pe aceeași uliță – ne mai vorbim prin gard când mă duc să iau lapte și trec pe lângă ea.

Perplexă – nu știu de ce, dar în mintea mea credeam că e orfană – zic:

– Și bunica…?

– Bunica e-n sat – îmi zice și numele satului, dar, necunoscându-l, nu l-am reținut.

– … Și mama, tatăl tău, de ei știi…?

– Da, cum nu. Adică de tata nu știu nimic, știu că bea, dar nu știu cine e, am auzit c-a plecat în lume. Dar mama e acasă – iarăși un alt nume de sat din împrejurimi.

– Păi și… de ce nu stați, tu și sora ta, cu mama, cu bunica…?

– Unde, că n-avem unde și ce mânca. Și bunica-i prea bătrână ca să ne țină. Suntem 9 frați. Mama stă cu cei mici și mai aşteaptă unu. Restu’…

– Restul, ca tine.

– Da. 

Și-a plecat capul în jos și-a rămas așa o perioadă. N-am îndrăznit s-o mai întreb un cuvânt, mi se părea că deja tulburasem prea mult niște ape nelimpezi în principiu, dar calme în aparență. A urmat o tăcere scurtă, până când de la poartă a strigat-o sora ei, mai micuță cu vreo doi ani, diafană și gătită și ea cu volănașele și fundițele atât de prețuite la fragedele lor vârste. Tare frumoase erau împreună. Străluceau, aproape umbrind soarele acelui august.

… Am zis nouă frați, pentru că nu mai țin minte exact, dar e posibil să fi fost și unsprezece. Oricum, cam de la cinci copii în sus într-o ogradă încep, din păcate, astfel de povești, cu cifre și străini în spatele lor.

Anii următori, pe măsură ce treceau, o găseam pe Sânziana tot mai schimbată. Mai blazată, mai indiferentă. Noul gen de dialog pe care l-am regăsit era doar suprafața unui suflet care se transforma încet, picătură cu picătură, în aisberg:

– Sânziana, adu fărașu’!

– Da’ mai lasă-mă odată-n pace..!

Iar concluzia, tot de suprafață, umplea curtea vecină și eventualii trecători pe uliță:

– Obraznică mai ești, ce să te-aștepți de la…

Depășindu-mi atribuțiile, am vorbit cu Titel la un moment dat din nou.
Nici pe el nu-l mai interesa nimic, era obosit și sătul de toate, nu de Sânziana în sine, la care ținea în felul lui, ci de propriul lui ansamblu existențial. A dat din umeri:

– Văd, dar ce să fac, eu sunt de dimineața până seara la lucru, nu-i treaba mea…

Până și eu vedeam clar că Titel parcă-și făcea deliberat de muncă, să stea cât mai puțin pe-acasă, dar observația mea nu ar fi fost utilă nimănui. Cum mi se repetase deja de către Aristița că treaba mea nici atâta nu-i, n-am avut decât să tac și să privesc toate astea de peste gard.

– Nu crezi că e cam… stresată Sânziana? îi mai zisesem, cu teamă, vecinei într-o ultimă seară, la taclale în drum.

– Îi dau eu un stres de nu-l poate duce, cum adică, are de toate, nu-i lipsește nimic, ce dacă face și ea un pic de treabă. Las-o, să-nvețe.

… Așa e, sigur, avea și Aristița – nu? – dreptatea ei. 

Putea fi mult mai rău. Sînziana avusese noroc, în viziune populară. Mama ei adevărată, cu care se cunoștea, n-o aruncase din fașă, nu crescuse prin cămine sau orfelinate, nu, o lăsase prin jurul ei, prin curte, cu toți ceilalți, în grija lui Dumnezeu, până când statul, și mai grijuliu decât divinitatea, a început să-i ia pe rând și să-i dea, contra unui cost lunar, altor doritori, ca să facă loc celor care mai urmau de venit pe lume în curtea cu pricina. Și-apoi, fata nimerise bine, o spălau, avea patul ei, avea ce mânca, nu dăduse peste bețivi, nu era bătută, agresată sexual, vândută sau alte grozăvii ce fac prime time-ul știrilor de la ora 5.

Sânziana trebuia, prin urmare, să zică merci că a avut noroc. Sânziana nu a învățat nicăieri și nu i-a spus cineva vreodată că, tributar unei asemenea concepții, niciun individ nu va putea cere de la viață și de la el însuși mai mult. Unul dintre multele amănunte care m-au impresionat la Sânziana a fost felul în care, cred c-am mai zis, se purta cu fiica mea. Avea duioșia aceea specifică de soră iubitoare mai mare, o grijă aproape maternă, plină de gesturi delicate în tot ce atingea și făcea. Mi-am explicat ușor spiritul ei matern imediat ce am văzut-o pe surioara ei și am aflat de ceilalți frați mai mici. 

Sânziana avea atunci încă multă iubire de dăruit. Era și foarte frumoasă Sînziana – brunetă cu păr lung, des și negru spre albastru, o față ca spuma laptelui proaspăt muls când vine vaca de la pășunat, ochi mari și întunecați și ei la culoare, probabil de trecutele umbre și de viitoarele tristeți.

Într-un an, la un moment dat, nu ne-am mai întâlnit. Sânziana nu mai era. Prin curtea vecină zburdau acum, mânați de țipetele de disperare ale Aristiței, doi pitici năbădăioși, probabil frați.

– Dar Sânziana unde-i?

– Cum unde-i? Cine-o știe, a făcut optsprezece ani, gata.

Așa-i, uitasem. Sau nu mă gândisem. Se terminase contractul.

– Bine, dar a stat niște ani la voi, nu mai știți nimic de ea…?!? Nu mai vorbiți prin nimic, nu mai păstrați o legătură…?

– Cic-ar fi prin Spania, am auzit.

– Și? Cum se descurcă, ce face?

– D-apoi cine-o știe, curvă, ce să fie.

Și au urmat niște povești scurte, cum c-ar fi luat-o deja razna de pe la șaptesprezece, că se-nhăitase și umbla cu cutare și cutare, băutură, discoteci, turnase și-un copil, lăsat pe-aici înainte să plece, din astea. Așa auzise și Aristița, nu băga mâna-n foc. Și gata, vorba vecinei, subiectul era încheiat. Ridicări din umeri, Aristița și Titel aveau acum în custodie doi băieței noi, micuți și ei, de gimnaziu incipient, care trebuiau astâmpărați și învățați să trebăluiască.

– Uite-i, niște draci vii, dar întâi să mă duc să le iau medicamentele.

Mă bucur când aud, deci există, totuși, grijă.

– Ce medicamente, zic, ce-au pățit?

– A, nu, nimic, când ți-i dau să-i ții, îți dau, de obicei, și pastile, să stea liniștiți, unii mai fac pe ei în pat, au tot felul de probleme d-astea. Mă duc să-mi prelungească rețeta.

– Și nu trebuie să iei copiii cu tine, să-i vadă, să…? Poate între timp sunt mai bine sau poate le schimbă pastilele…

– Nu-i nevoie, că-ți dă și fără.

Punct. Copilul fără părinți sau cu frați prea mulți și săraci acasă este, așadar, un produs cu termen de garanție și instrucțiuni de utilizare. Și statul nostru preferă să investească într-un sistem superficial sau, poate, bun pe hârtia birocratică, dar adesea rău în fapt, decât în educarea elementară a cetățenilor săi, pentru a nu mai ajunge în situația de a nu se descurca cu numărul sau întreținerea propriilor copii.

Titel și Aristița aveau, firește, și ei copiii lor, doi băieți măricei și destul de cuminți, cam tot în jurul vârstei Sânzianei, dar nu se amestecaseră niciodată apele, deși erau ale aceluiași ocean uman.

I-am spus fetei noastre, la întâmplare, Sânziana. Dar numele ei poate fi Ana, Dana, Mariana, Ioana…