Ziua când nu l-am mai iubit pe el

Ne naștem din iubire și murim cu ea de mână. Indiferent cine ne sunt părinții, cât de doriți, de planificați, sau nu, am fost, intrăm în această lume doar datorită iubirii. Ea e scânteia care declanșează totul. Unii o numesc Divinitate, alții gametogeneză, pentru alții e doar legea firii și instinct primar, dar e suficient să te uiți în ochii unui copil și să vezi începutul. Să vezi iubirea. 

Pornim în viață cu ea zbătându-se în noi și începem să iubim în fiecare zi. Ne iubim familia, jucăriile, prietenii, animalele de companie. Creștem și începem să ne îndrăgostim chiar de ideea de iubire. Vărsăm primele lacrimi din cauza ei. Și încet, încet, începem să nu o mai căutăm doar în noi, ci în tot ce ne înconjoară. Iubim răsăritul, muntele sau marea. Iubim culorile toamnei și cele prinse în curcubee. Iubim o carte bună, un film, o melodie. Iubim mâncarea care ne place și râsul până la lacrimi. Răsfățul, alintul, liniștea și bucuria. Ne iubim gândurile care ne aduc oameni și amintiri de neprețuit. Îl iubim pe Dumnezeu sau gândirea noastră analitică. 

La un moment dat întâlnim pe cineva. El, partenerul cu care vrem să fim pentru totdeauna. Iubirea alături de care să murim, ținând-o de mână.

La început o vom găsi în fiecare gest și zâmbet pe care el ni-l oferă. Și inima noastră devine repetitivă în simțire. Începe să iubească în fiecare zi. Cu inocența unui copil, cu fascinația unui cercetător, cu acuratețea unui fin observator. 

Ajungem să ne definim prin ceea ce simțim doar alături de el. Nu mai simțim frumusețea din jur, dacă nu o completăm cu privirea lui. Nu ne mai bucurăm de acorduri dacă nu le împletim cu un dans în doi. Nu ne mai folosim de oglindă, ci doar de felul cum ne vede el. Și timpul stă în loc. Pentru o clipă sau pentru totdeauna.

Unii au norocul să le fie de ajuns atât. Clipa care tot revine, iubirea care mereu se arată dacă știi să o vezi. Dar alții o vor mereu nouă, tânără, ademenitoare. Încep să o caute cu disperare în diferite piepturi și așternuturi străine. Iubesc himere ale unui a fost odată sau cum ar fi dacă… Și însăși Viața devine părtașă la acest retorism romantic.

Eu nu-l iubesc pe el, mi-am spus într-o zi. Și timpul a pornit din nou. Eu mă iubesc pe mine, am continuat și tic-tac-ul inimii a încremenit. 

În ziua în care nu l-am mai iubit pe el, mi-am amintit de tot ce e în jurul meu. Și-am început să-mi spun: eu nu iubesc răsăritul pentru lumina care o aduce în lume, nici pentru că îl admir împreună cu altcineva. Îl iubesc pentru cum mă face pe mine să mă simt. 

O frunză galbenă e doar atât: o frunză. Dar cea care îmi prinde privirea și îmi oferă un zâmbet o iubesc pentru că îmi vorbește mie. Iubesc o carte dacă mă regăsesc printre paginile ei, iubesc oamenii care mă îmbunătățesc. Iubesc să cred în iubirea până la adânci bătrâneți alături de omul pe care îl aleg și sunt norocoasă dacă m-a ales și el pe mine. 

Da, eu nu-l iubesc pe el, mi-am spus într-o zi. Eu mă iubesc pe mine, cea care sunt când e lângă mine. Femeia în care mă transform zi de zi. Una căreia culorile toamnei îi cântă o simfonie, în fața căreia marea stă neclintită pentru a o asculta și îi învelește secretele cu albastrul ei. Femeia care adoră să se răsfețe dimineața cu o cană de cafea aburindă, pentru că se simte împlinită. Eu, care nu mai caut iubirea, pentru că știu că m-am născut din ea și voi muri cu ea de mână. Pentru că eu nu-l iubesc pe el, ci pe mine atunci când îl iubesc pe el…