Maria Pilchin, Ivan Pilchin & Mihai Pilchin. Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?

„Facem schimb de păreri. Căutăm argumente. Uneori știm să tăcem fiecare în adevărul lui. Știm să întrebăm și să răspundem… Știm să ascultăm.” Ivan Pilchin

Dialogul face parte din ancheta „Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?”, realizată de Cătălina Bălan

• În familia voastră se colaborează pe numeroase paliere. Cei care vă urmăresc și vă cunosc sunt mereu surprinși de energia pe care o aveți pentru diferitele proiecte în care sunteți implicați, de la organizarea de conferințe, dezbateri și lansări de carte, până la publicarea de recenzii literare sau de teatru sau scrierea propriilor cărți. Cum vă organizați timpul, mai aveți timp și pentru ce ține de spațiul privat al familiei?

Maria Pilchin: Foarte bună întrebare. Trebuie să spun că, în ultimul timp, trăim aproape în întregime după o agendă literar-culturală. Ea ne organizează zilele și le umple de sens. Ne place această stare de lucruri. Pretindem că suntem scriitori profesioniști. Prin urmare, trebuie să corespundem. Marea noastră bucurie este că noi am știut să transformăm un hobby, o predilecție pentru scris, într-o vocație. Suntem angajați în câmpul culturii, lecturii, cărții, teatrului. Asta ne face să fim conectați mereu la lumea literelor. Credem că aceasta este, în sine, o formă de fericire. O spunem cu certitudine!

Ivan Pilchin: Spațiul nostru privat este o continuare firească a lumii literare. Casa noastră este plină de cărți, filme, spectacole și discuții despre ele. Ne place să călătorim, pentru că și călătoria este o altă formă de lectură: citim lumea, oamenii, locurile.

• Întotdeauna participați toți trei la cele mai importante evenimente culturale. Cât de importantă este pentru voi această prezență comună și cum vă influențează relația profesională și familială?

Mihai Pilchin: Îmi place faptul că părinții mei mă invită să merg cu ei la diferite evenimente culturale sau în călătorii literare. Îmi plac scriitorii, discuțiile lor, glumele. Sunt oameni interesanți. Îmi amintesc de niște întâlniri cu autori din Republica Moldova și România la Veneția. A fost ceva super tare pentru mine. E curios să îi asculți, să conversezi cu ei. Știu că sunt încă foarte tânăr, dar mă motivează faptul că ei vor să aibă un dialog cu mine. Era acolo și profesorul din Italia, domnul Alessandro Zuliani, și ei discutau despre literatură și despre cultura română și pentru mine era ceva nou, așa de parcă manualul de limbă română s-a făcut mare cât o Veneție. 

• Maria, Ivan, cum procedați în cazuri în care, poate, aveți păreri divergente despre aceleași cărți sau aceiași autori?

Maria Pilchin: Eu știu să râd. Știu să insist. Știu să iubesc pe un Ivan care insistă și el, la rândul lui. Cu Ivan pot fi atât de bună și de deschisă dialogului cum, poate, nu m-ați mai cunoscut.

Ivan Pilchin: Facem schimb de păreri. Căutăm argumente. Uneori știm să tăcem fiecare în adevărul lui. Știm să întrebăm și să răspundem… Știm să ascultăm.

• Mihai, ești un tânăr pasionat de istorie, care nu e străin de lumea literară. N-ai fost niciodată tentat să o iei pe urmele părinților și să scrii poezie? Ai vreun manuscris început, fie el de poezie sau de proză?

Mihai Pilchin: Am publicat un basm la 8 ani, „Trandafirul de argint”, într-o antologie la București, un proiect al Bibliotecii Metropolitane în colaborare cu Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. Am publicat anul acesta o cronică de carte în „Repere curriculare actuale” și Vă mulțumesc pentru că m-ați invitat în paginile revistei. Un eseu, care mi-a adus Premiul I la un concurs organizat de Muzeul Literaturii Române, a apărut în paginile revistei „Timpul”, aici unde răspund și la această anchetă și asta mă încurajează mult. Acestea ar fi publicațiile mele la ai mei 15 ani. Părinții mi-au zis mereu să nu mă grăbesc să public, ci să mă grăbesc să acumulez, să învăț, să citesc mult. Aceste publicații nu se datorează lor, ci invitațiilor venite dinspre oameni minunați din domeniul culturii. În copilărie aveam un jurnal într-un computer-jucărie adus de mama de la Paris, un cadou de la prietena ei. Scriam acolo și eram foarte mândru de mine. Recitesc uneori și mă amuz. Nu am încă un manuscris. Sunt pasionat de istorie, de geopolitică, de istoria ideilor. Citesc mult în acest sens. Poate cândva mi-aș dori să scriu și eu ceva similar. Poate aș încerca să fac proză. 

• Se întâmplă să mai asculte părinții de copii în colaborări sau e doar invers? Care au fost cele mai mari provocări ale colaborărilor voastre ?

Maria Pilchin: Mihu m-a consultat când scriam „Doggy”, „Băiețelul din teatru” și „Fata secretarului de stat”. El mă ajută cu tehnologiile moderne. E mult mai priceput. Îmi place să discut cu el. E polemic, dar și inteligent. Îmi place să îl ascult, să îl aud. Mă inspiră fiul nostru!

Ivan Pilchin: Mă bucură faptul că Mihai vrea să discute cu mine despre lumea celor adulți. Îmi recomandă cărți. Îmi vorbește despre jocurile de calculator, despre felul în care generația lui le percepe. Mi se pare asta important. E un dialog continuu. Formator pentru amândoi.