Corina Șuteu & Elvira Lupșa. Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?

*Foto Silviu Rad

„Vedem o lume în care artiștii și arta sunt în centrul atenției societății și, în acea lume spre care aspirăm amândouă, suntem bine și fericite.” Elvira Lupșa

Dialogul face parte din ancheta „Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?”, realizată de Cătălina Bălan

·       Există un moment în care relația părinte–copil se transformă într-una de la egal la egal, profesional? Cum arată această tranziție în cazul vostru?

Corina Șuteu: În cazul nostru, din perspectiva mea, relația „de la egal la egal” profesională s-a dezvoltat pe măsură ce Elvira a crescut, pur și simplu. Viața mea s-a definit în primul rând prin muncă, așa încât copilul meu a făcut parte integrantă din ceea ce făceam profesional. Am crescut-o singură, de la 6 ani încolo, când am și plecat amândouă în străinătate, în Franța inițial, apoi în America. Am avut o viață atipică și asta a încurajat o dinamică personal-profesional care s-a tradus natural prin faptul că Elvira a integrat viața noastră ca pe ceva în care familia și profesia s-au contopit. 

Pe de altă parte, ea și-a clamat foarte devreme o autonomie și o complementaritate față de ceea ce eu făceam și azi nu pot decât să fiu impresionată de felul în care Elvira a evoluat, cu propriile ei proiecte și cu unele în care continuăm să colaborăm.

Elvira Lupșa: Pentru mine relația „de la egal la egal” a fost stabilită de când am plecat doar noi două să ne stabilim în Franța, eu aveam 7 ani iar Corina își schimba complet viața peste noapte. Astfel, natural am stabilit că trebuie să avem grijă una de alta și că destinul nostru depinde de noi două. La nivel profesional cred că a fost a tranziție tot “naturală” când am început să lucrez benevol la diverse evenimente dezvoltate de Corina și echipa ei la ICR NY, eram acolo, mă fascinau artiștii și deci am fost atrasă spontan de activitățile „din culise”. Am simțit o „egalitate” de putere în perspectiva profesională în ultimii ani, după ce am acumulat la rândul meu o expertiză în producție culturală și curatoriat, astfel încât discuțiile și deciziile de luat în proiectele comune să aibă (aproape) același nivel.

·       Doamnă Șuteu, privind retrospectiv, ce ați transmis deliberat și ce credeți că s-a transmis „fără să vreți” în parcursul fiicei dumneavoastră?

C.Ș.:  Sincer, nu am transmis deliberat decât principii etice de viață fiicei mele. Pe de altă parte, fără să vreau, cum spuneți, i-am insuflat, cred, un model de conduită profesională, i-am oferit un cadru de interacțiune culturală extrem de bogat și de divers, am desenat împreună cu ea o formă de colaborare vie, care e bună și generatoare pentru amândouă. Indirect, cred însă că ceea ce ea a înțeles din felul în care eu mi-am desfășurat viața și profesia e că trebuie să lași timp pentru viața personală. Din acest punct de vedere eu am fost întotdeauna într-un dezechilibru pe cât bizar, pe atât de păgubos la nivel personal. Dar ne amuzăm împreună despre asta.

·       Elvira Lupșa, ați crescut în culisele și chiar pe scena lumii culturale, într-un contact direct cu artiști și proiecte. Când ai simțit că această expunere devine o alegere personală, nu doar un context de viață?

E.L.: Am simțit asta conștient foarte devreme, la Bienala de la Veneția, când aveam 19 ani și am fost asistenta lui Mihai Pop pentru proiectul care a reprezentat România. În procesul de producție a expoziției Low Budget Monuments din Pavilionul României am fost pe de o parte prezentă la numeroase conversații cu echipa proiectului și pe de altă parte am văzut celelalte pavilioane cum se construiesc și ce diversitate de descoperit este în arta contemporană – acolo, atunci, am deci să schimb departamentul la Universitatea Baruch College, City University of New York – pe care o începeam în toamnă, de la Business Administration la Art History. 

·       Moștenirea culturală poate fi și o presiune. A fost vreodată dificil să vă delimitați una de cealaltă din punct de vedere profesional?

C.Ș.:  Nu, deloc. Iar alegerile Elvirei au fost integral ale ei. Am evitat să îi impun ceva, I-am spus, firește ce cred de fiecare dată sau am acompaniat-o când am crezut necesar. Dar colaborările noastre au fost și sunt organice, nu impuse.

E.L.:  Pentru mine uneori o a fost dificil la nivel de poziționare. Sunt contexte pur profesionale în care m-am simțit în opoziție cu viziunea sau poziționarea Corinei, dar am dorit să respect perspectiva ei și să rămân alături de ea în public pentru că contează unitatea mai mult decât opiniile într-o lumea atât de fragmentată – dar nu a fost niciodată cazul să nu îi spun în privat ce cred sau cum văd eu lucrurile. 

·       În multe familii, colaborarea profesională rămâne o excepție. Ce credeți că face posibilă funcționarea unei echipe culturale formate din membri ai aceleiași familii?

C.Ș.:  În cazul nostru cred că este vorba despre viața foarte specială pe care am dus-o, plină de momente dificile și de momente splendide, încărcată de aventuri culturale fantastice și de oameni extraordinari . Plină de călătorii și de neprevăzut. Toate acestea au creat o legătură de mamă – fiică dar și una de echipă. În plus, amândouă avem un foarte mare grad de reziliență și de umor. În fine, ca anecdotă, aș spune că Elvira este de o luciditate extraordinară și este cineva care s-a născut un adult. Am avut foarte mare noroc să am un asemenea copil!

E.L.: Mă încântă să citesc că am umor. Nu știu cât este de adevărat, dar știu că am capacitatea să nu iau prea în serios situații de criză și să fac față acestor momente cu convingerea că absurdul vine și trece – o aptitudine pe care mi-am dezvoltat-o în timp pentru supraviețuirea în sectorul cultural. O cheie în colaborarea noastră este, din punctul meu de vedere, viziunea pe care o am în comun cu Corina – vedem o lume în care artiștii și arta sunt în centrul atenției societății și, în acea lume spre care aspirăm amândouă, suntem bine și fericite.