Alexandru Leahu: „Haos”

Ești asimptota mea perfectă. Eu tind spre tine cred că încă din altă viață și simt că ești cu fiecare pas făcut tot mai aproape. Ironia sorții probabil. Că nu mă gândeam că o să scriu încă și azi, încă și mâine și cred că încă o zi. De parcă aș descrește monoton. Sunt oameni care au stârnit haos în inimile noastre, dar sunt și din cei deosebiți care pun lucrurile la locul lor. Până și haosul se supune de fapt legilor matematice.

Eu știu că pe alocuri e complicat, dar știu că pe alocuri e și simplu. Din toată paleta de noțiuni enciclopedice învățate la școală, a fi om cred că e cea mai esențială. Vorbesc de natura noastră omenească de a simți, de a fi și de a avea emoții. Fii tu ateu, agnostic, sau credincios, nu există nici un scut în fața lacrimilor care se lasă vărsate fie din fericire sau fie din tristețe. Eram obsedat într-un timp de aprecierea celor din jur, până am înțeles că indiferența reciprocă e soluția optimă.

N-ar trebui probabil să-mi piese de multe lucruri care se întâmplă în fiecare zi, dar din păcate îmi pasă. Nu sunt făuritor de viitor, sunt creator de prezent, atâta-i tot. Din toată avalanșa de posibilități am creat un cimitir de iluzii, până la urmă fiecare obelisc din ograda acestuia a avut să-mi ofere o lecție. Mă întorc din când în când să văd unde am îngropat romantismul și pasiunea de a visa. Cred că-i anume despre a putea plânge din când în când. Cred că e anume despre noi. Ești asimptota mea perfectă. Tind spre tine.