Angelina Popovici: „Cu picurii ploilor cromatice, Tudor Zbârnea invocă curcubeul”

        Pictorul Tudor Zbârnea interpune franjurii ploii peste tot, vrăjindu-ne. Hai să ghicim tainele de după pânza ploii! Apa, cu formula sa magică, astupă ceea ce nu trebuie văzut? Sau are rol de prismă? Să dăm perdeaua ploii la o parte, ce intrigă! O pot face cei cu lentile bine alese. Filmele 3D nu le poți înțelege fără ochelari speciali. Printre picături vedem exact atât, câtă suferință ne-au format lentilele proprii. Privim printre ploaie sau printre culoarea apei din noi? Găsim curgere lină de beatitudine sau valuri în furtună?

          În fiecare Chip – fețele noastre – schimbătoare sub vânturi, prielnice ori neprielnice. Nu vă recunoașteți în fiecare om trist de alături, în cel păcătos, în fiecare personaj despre care citiți? Avem înfățișarea pe care o merităm (Coco Chanel), după 50 încoace. Cute de încruntare sau raze pe lângă ochi. Expresia, de obicei, e multicoloră. La bătrânețe, ni se poate citi pe față ca din jurnalul intim. De cele mai multe ori, ni se poate ghici și ce profesii am avut. Limbajul nonverbal care nu poate fi camuflat. (Chip-II)

        Evenimentele din cursul zilei ne copleșesc, nu ne lasă să trecem lin în zona odihnei și a viselor. Se rup din noi bucăți. Cuvintele aruncate pe lângă noi sau chiar în creștetul capului ne tulbură pe adevăratelea. Le găsim noi și noi semnificații, unele neașteptat de durute, altele lămuritoare. Exact la adormire, clocotesc gândurile în cap ca într-un ceaun dat la foc maxim. Adevărul gol-goluț, ieșit la suprafață pe chipul nostru, se reflectă în oglinda de pe noptieră. Străini nouă înșine? Doar uneori? De unde liniște, când în cap toate celulele sunt nervoase? Dăm vina pe luna plină și întindem mâna spre somnifer. (Chip – III)

        Cel mai adevărat e chipul fiecăruia de acasă, când nu-l vede nimeni. Când nu mai e obligat să respecte niște reguli impuse de etichetă. (Re)cunoscut doar de familie. (Chip-IY)

        Unele Chipuri sunt fără titluri. Anonimii neprihăniți pe care se ține lumea, dar despre care nu se trâmbițează la TV, nu li se înmânează diplome. Cele mai mari taine – după perdea. Cu câtă curiozitate am ridica-o, pe ascuns, să privim înăuntru. Probabil, monștrii din noi vor să se liniștească, să se convingă că dincolo, între pereți străini, tot există frustrări și frici, tot se transpire, pentru a găsi soluții.

        Fecioara din noi, stând de vorbă cu Luceafărul. Diafană, visătoare, dar prinsă în realitate. S-ar smulge să se înalțe, dar cuiul roșu al comodității o ține fixată între pereții dormitorului. (Ființa ascunsă)

     Cel mai riscant lucru este să ieși în evidență. Unii ne vor invidia. Alții ne vor blama. Pe piscuri, oricum, ești singur. Să nu bați în ochi cu perfecționismul, priceperea sau  frumusețea. De obicei, asta deranjează. Să nu ai o viteză mai mare. Nici într-un caz să nu te evidențiezi, asta nu se iartă! (Ieșind din orizontală)

       Dacă e lângă noi, să-l numim aproapele. Ne poate îndărătnici, dar ne poate și ferici. Cu cât mai mult stăm umăr lângă umăr, devenim asemănători. Deci, atenție lângă cine stăm! Dar și asta: prin cei de alături ne mântuim. Mai ales prin ei, mai ales prin răbdare. (Eul de lângă tine). 

        Suntem, în mare parte, cât am priceput de la ai noștri. Părințiii, la rândul lor, cât au înțeles de la ai săi. Legați unii de alții prin niște fire asemeni păpușarilor, vrem sau nu vrem să recunoaștem. Faptele ne sunt consecințele unor gânduri, mituri, idei fixe, experiențe ale moșilor și strămoșilor. Uneori ne mai modelăm pe cale și ne pare că suntem mai deștepți decât cei cărora timpul le-a împuținat pașii. Să ne smulgem din ațe? Să ne lăsăm mânați cu resemnare? Ori se rup, ori se bălăbănesc. Câți au găsit echilibru? Gânduri în straturi. Deprinderi în straturi. Rezumate în straturi. (Stratificare)

        Ca să nu fie bărbatul singur, din coasta sa i s-a modelat o consoartă. Să aibă pentru cine se ridica diminețile din pat. Motivație ca să fie riguros, să se umple de putere. Cucerind-o clipă de clipă. La fel și ea, provocându-l. Devenind un întreg, cu condiția să-și păstreze identitatea. În felul acesta, cuvintele ce vor fi rostite, le va prinde celălalt, le va multiplica încărcătura în ecou și se vor întoarce către cel care le-a rostit spre întărire. Doar așa vor rezista. Poate. (Ecou

     Cine înțelege cum din două celule Yang și Yin apar caractere și personalități, fete frumoase și băieți viguroși? Bătrâna de după gard știe ea ce știe din marea taină. Să ghicim. (Vis vertical)

       Altă taină, a prieteniei, celor puțini dăruită.  Violete răsar acolo unde se râde, se plânge, se tace împreună. Un curcubeu din șapte nuanțe de violet blând, văzut doar de prietenii adevărați, răsare atunci spre întărire. (Rezonanțe)

        Ce-ar fi să mai râdem și de noi înșine? Când ni se trimite un strop de Har de Sus, devenim regi pe câteva minute. Doar nu credem că este în exclusivitate meritul propriu? Printr-o lume obișnuită cu măștile, să apari gol-goluț, te-ai simți fără piele. Așa și purtăm fețele, una peste alta, ascunzând partea sensibilă din noi de pericole. (Pulsații regale

       Reflectăm stările pe care le înțelegem. Reacționăm la lume în felul cum suntem. Dacă vedem doar hău, înseamnă că hăul e în noi. Roșu ne arde. Dacă recepționăm doar culori blânde, înseamnă că-i acceptăm pe toți așa cum sunt, ca creaturi ale Lui, asemănătoare nouă înșine. (Ecou rupestru

       Chipul Lui în noi, atâta valorăm. Restul e umplutură. Asta înseamnă să aflăm răstignirea pe crucea încredințată în mod personal. Cu responsabilitățile de zi cu zi. Dar și cu gustul oțetului dat în loc de apă la o sete mare. Mai greu decât la cel de alături? Imposibil de dus? O mică cârtire și poveri se adaugă pe umeri ca niște bolovani. Doar spre mântuirea noastră, ca lecție, nu spre osândă. (Crucificare

      Sperăm într-o magie care să ne scoată tristețea existențială din mădulare, bătrânețea s-o alunge din celule, gândurile să ni le transforme în muguri. Iluzii. Dar când nu sperăm, murim. (Privire în depărtare

       În copilărie, plăteam bilet la Camera veselă, ca să râdem de noi în oglinzile care ne denaturau. Acum o putem face gratuit, în fiece moment, privindu-i pe ceilalți în care ne reflectăm. Doar s-o facem fără judecată, cu umor. Ăștia suntem: cu organe genitale în pofte, cu gâturi lungi învârtindu-se după bucățile din farfuriile altora, cu capuri pătrate în cadrane de ură, cu un picior proptit atunci când e cazul să zburăm, cu multe picioare împleticite când să luăm decizii, asemănători momâilor de alungat ciorile. Pe alocuri. (Regăsire)

      Clepsidra mereu în lucru. Neobosită. Nisip deschis, aproape alb sau întunecat? Tot trece. Ne pare că în durere mai lent, iar în bucurie mai rapid. Fals? Eforturi să ne lungim viața, măcar iluzional. (Trecere)

      Și atunc, ca să rezistăm, începem a frământa aluat pentru pâine. Sau luăm paleta și pensulele, pixul, încercând să transformăm simțurile în artă. Pentru atenuarea ei, a durerii. (Detașare)

      Este cineva care să nu se fi simțit fiu rătăcitor? Revenirea către sine e chiar mai grea, decât către Tatăl. El este îndelung răbdător, pe când noi cu noi înșine… (Revenire

      Tot acolo, în cadranele capului, prin ascunzișuri, purtăm în noi blândețea mieilor. Fiecare poartă cu sine fereastra către Har, doar că mai uităm s-o ștergem de praf. (Extracorporalitate)

„Cine plânge deasupra mea

și lasă

Dulci lacrimile sale

Să-mi fie lacrimi

Tata

Sau poate un străin

Care mă înfiază astfel ” (Ana Blandiana)

Pictorul Tudor Zbârnea ne înfiază sufletele orfane. Îi ajunge înțelepciune și iubire. Lucrează împreună cu Dumnezeu prin – ochii căruia trece ploaia.

       Anume acel bob de credință ne ajută să ne întoarcem la iubire. Ni s-au oferit sărbătorile Renașterii în sunet de lerui-ler și a Învierii cu bucuria pascală. Repetându-se an de an. Drumul către Betleem trece chiar prin locul nostru de rugăciune. Asinul e comportamentul nostru față de cei din jur, felul nostru de a răspândi iubire. Ne blochează sau ne duce, ne duce… Doar traista să ne fie încărcată cu smerenie. (Reîntoarcere)

        Rupeți de pe mine bandajele celor văzute/ Dezbateți de pe mâinile mele cătușele celor făptuite. (Vl. Burici)

        Pictorul Tudor Zbârnea ne pune bandaje din ploaie, apoi le rupe, dezbătând și cătușele prejudecăților, frustrărilor, fricilor care ne țin prizonieri în propriile capuri.

       Apele Iordanului și-au mutat cursul. Aici curg, în ochii noștri. Eliberator. Scot dinăuntru nostru mii de afluenți curgători. De durere seculară. Tare greu învăț să râd, când în casa noastră de când mă țin minte se vorbea doar în șoaptă sau se plângea – mi s-a destăinuit, cândva, o prietenă. Așa e lăsat. Moșii și strămoșii, mereu înhămați, să tragă jugul cu încercări mai mari decât puterile proprii… O Basarabie scoasă de pe Cruce, pe brațele Mamei. (Dincolo de hotar)

     E ceva care ne ține în viață. Sau ne omoară. Ceva care unește ceea ce a fost, cu ceea ce va fi. O invocăm, iar, uneori, o blocăm intenționat. Cel mai mare mister ce acționează asupra alegerilor noastre. Cum ar fi fără memorie, cu pagina albă, nou-nouță în față diminețile? Pentru ceilalți rămâne taină, pentru noi înșine, e lenjeria intimă înainte de a fi spălată. (Calea memoriei)  

      Ispita dănțuiește pe aproape, cu sâni mari. Se unduiește pe lângă urechi ca o Șeherezadă. Ne întoarcem capul după ea, bat-o vina! Unii rezistă. (Cântec II)

        Martiri. Când mă gândesc la ei, mi se umple sufletul de duioșie. O mamă ce-și îngrijește un copil bolnav. Cineva care își poartă demn povara unei boli incurabile. Unul care-și îngrijește bătrânii țintuiți la pat. Țăranul bătând cu sapa în lut. Îi cunosc personal. Mă simt vinovată că nu pot scrie despre ei povestiri de Premiul Nobel, să devină renumiți. Au primit poveri mai mari, doar ca să ne arate nouă, celor slabi, cum de purtat demn o sarcină. Ei habar n-au că sunt eroi, își fac treaba. Ploaia din jurul lor e luminoasă, cu un nimb de sfințenie. Din așa fel de ploi, răsar curcubee. Altoită pe ființa pictorului, imensa lume… doare ca o rană și toată durerea o simte în picurii de ploaie care curg (L.Blaga)

       În susurul apelor – melodia doinelor. Jalea cântată, ca și apa trecută de pe-o piatră pe alta, se mai limpezește, se supune unei transformări, Catharsis. Durerea se transformă în mântuire. Să mulțumim pentru ploaia aducătoare de roade. Să mulțumim și pentru bune, și pentru rele. Toate își au rostul lor. De este cineva trist printre voi, să se roage. De este cineva în bucurie, să cânte imnuri de laudă lui Dumnezeu.

        Rugăciunea auzită e cea cu lacrimi în ochi. Domnul, milostiv fiind, ne trimite bucurii spre întărire. Numai să credem, și va fi. Deci, lacrimile ne deschid ochii? Ploaie eliberatoare. La ce ne-ar folosi să pricepem toate tainele lumii din jur, dacă n-am fi împăcați cu noi însine? În alt context, fără ploițele Sale, am locui în pustiu, înconjurați de șerpi și tarantule. V-ați închipuit, vreodată, să vedeți doar nisip și pietre în jur? N-ați muri de dorul verdelui? Ce binecuvântați suntem cu păduri, miriști, flori !

              Tudor Zbârnea, la fel ca Ana Blandiana, iubește cu patimă ploile, înnebunitele ploi și ploile calme, ploile feciorelnice și ploile dezlănțuite-femei, ploile proaspete și plictisitoarele ploi fără sfârșit. Îi place să le rupă firele și să le suprapună peste picturile sale, chemându-ne la meditații, reflecții, intrigându-ne.

Plouă invers, dinspre

pământ spre cer,

Curg arborii spre nori,

înfrăgezând departe.

       Plouă magic, dinspre picturile sale, spre cei ce au sădit în inimă bobul de lumină. Împarte cu noi stropi de beatitudine. Ca să ne putem bucura de albastrul cerului, frăgezimea verdelui, de curcubeu. Neapărat, vin și roadele.

Articole asemănătoare

La vatra neamului

Cânta cu foc O fată la vioarăȘi fulgii dansatori îşi anunțauO nouă  locuință sclipitoareÎntr-un colind Ce nunta și-o juca. Amorezați De  muzicalitate,Și de bătaia inimii supuși,Își redescopereau identiatea –Nu…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *