Angelina Popovici: „Imagini în 3D create șocant de Daniela Burlaca în spectacolul „Surorile Boleyn & Elisabeta”

Regizoarea Daniela Burlaca cu echipa Teatrului ,,Geneza Art” ne-au pus la încercare și ne-au montat în fața ochilor pe două seri consecutive câte un binoclu, creând efecte speciale de amplificare a imaginilor. Am avut impresia că ne aflăm chiar acolo, în mijlocul evenimentelor din anii 1533… sau 1588 în Anglia. Cu ce scop? Să studiem istoria cu intrigile de la curte, cu decretele și războaiele aparent arhaice? Sigur că NU! Prin aceste ocheane ni s-au arătat caractere și secretele ce le formează… Doar atât? Cât de departe suntem de secolul XVI? Ha-ha-ha! – așa râdeau unele personaje, fiecare în stilul său. Ha-ha-ha era, de fapt, o interjecție scurtă pentru a ne face să ne dăm seama că de secole lumea nu s-a schimbat din multe puncte de vedere.

 Să privim atent în jur. Ba nu. Propun să rămânem înăuntrul nostru. Să facem un exercițiu – să deschidem gaura neagră, secretă, plină cu metehne. N-o aveți? Ha-ha-ha! De obicei, ne temem să ne gândim la ea, dar încă s-o deschidem și s-o analizăm cufundați în acel hău! De ce atunci ne tremură retina sau ne ascundeam privirea la unele cadre de spectacol-film-performance din această experiență inedită (,,Surorile Bolyen & Elisabeta”) două seri la rând? Nu întâmplător printre eroii spectacolului, baroni și doamne de onoare, pe ecrane se amestecau și chipurile noastre. Istoria, pare-se, e clipa din urmă. Neîndoielnic, chiar și clipa din timpul spectacolului azi e deja istorie. Genială ideea de a ne amesteca împreună! Aveam scaunele aranjate exact ca la un Consiliu regal. Eram transpuși în acei ani de voie-de nevoie? Ne întrezăream chipurile lângă mai marii Imperiului când se luau decizii! Eram de acord fiecare în comoditate sa? Sau nu răsuflam revoltați cu noduri în gât? Ce ne deosebește? Telefoanele mobile, unele cărți de vizită? Nu la fel facem și astăzi când mergem la votare sau ar trebui să luăm atitudini? Mă doare și acum rana lașității proprii  când la o ședință de lucru n-am luat apărarea unei colege nevinovate… Cât de mare e diferența între fețele noastre și ale manechinelor dacă ne-am retrage câțiva pași-timp înapoi? ,,ADN – ne naștem și murim în aceleași lanțuri!” Ha-ha-ha!

Mă încearcă o bănuială: poate n-a existat deloc zidul, poarta de trecere dintre o realitate apusă și una prezentă. Puteam ușor privi în ambele dimensiuni ale timpului deodată. Am lovit dinăuntru în poartă  ,,ca-ntr-o cetate ciudată care se asediază pe sine”. ,,Binele și răul sunt, nediferențiat, ziduri latente. Trebuie să le șlefuim până la reflex și transparență, ca să vedem analitic prin ele”.

Coroana regală ce strălucea în mijloc, între noi, ne este un obiect atât de străin? Depinde ce se subînțelege drept coroană. O nouă treaptă în carieră. Sau recunoașterea meritelor. Poate lauda pentru stăruință. Procedăm întotdeauna corect cu alții pentru a o atinge? Ne simțim confortabil în rândul din spate, în umbră sau anonimat? Cât sacrificiu facem pentru aceasta? Doar neglijând sănătatea? Cât de bine îi înțelegem pe cei care au succese? Știm noi câtă singurătate și durere e ascunsă în spate? Cu câtă curiozitate ne mijim ochii spre zona străină unde se schimbă o haină a imaginii sociale pe una firească a casei? (Genială idee, dragă regizoare, de a ne permite să o facem în timpul spectacolului!). Ne dezicem de coroană cu ușurință când e cazul? Ha-ha-ha! Drama se împletește cu comedia la fiecare pas. Râdem deseori prefăcut ca să nu recunoaștem că ne doare agonic. Și dintr-o parte și din alta a sălii de spectacol ne roteam în jurul axei proprii ca un animal hăituit și în jurul Universului ce doar își schimbă moda hainelor.

,,Tristă pădurea de semne de întrebare/lemn de esență dură și amară/ din care se vor face scânduri de sicriu sau corăbii pentru izbândă”.

M-a fascinant nu doar jocul actorilor de la Teatrul ,,Geneza Art”, ci și a iscusiților artiști din spatele camerelor de filmat, care au creat acele efecte fascinante pe ecran. Totodată, nu le-au lăsat actorilor nicio șansă să trișeze: era vizibilă orice mișcare de sprânceană, ba, mai mult ca atât, amplificau emoțiile și sensurile până la furnici pe spate. La următorul spectacol Va rog să fie chemați în față pentru aplauze. Adevărați magicieni.

Bravo, Ana-Sia Cărăuș, Victoria Botnar, Cristian Perepeliuc, Iurie Gologan, Cristina Trînbaci, Andrei Chira, Viorel Cosma, Ilie Nedelcu, Mihai Bordian, Nicu Țurcanu, Inna Colbasiuc, Nicu Ciutacu, Veronica Odagiu, Mihail Turculeț, Rada Ixari, Cristine Kim, Anastasia Voleanski!

      Bravo, Lilia Ixari, pentru minunata coperta găsită caracterelor!

      Bravo, Mihail Turculeț, pentru expresivitatea fotografiilor!

      Bravo, Eugeniu Burlac, pentru transpunerea excelentă a emoțiilor în mișcari!

Înțeleg că am asistat la un eveniment special, unic, demn de marile scene ale lumii. Mulțumim, Daniela Burlaca, pentru această șansă. Dar nu în unele efecte de a ne șoca la nivel vizual e succesul acestor două incursiuni în istorie, ci în efortul de a ne trezi spiritele. Istoria o făurim chiar în secunda aceasta într-un perimetru de doi-trei metri în jur. În urma alegerilor proprii pe care le facem în fiecare minut. ,,A învinge înseamnă a rezista?” Avem nevoie de timpul, ce face istoria, ca să murim? Ca să fim vii prin toate fibrele corpului?

,,Eu tot pot chema vânturile!”- auzim de la Regina Elisabeta I într-o replică. Daniela Burlaca poate invoca Harul Ceresc ca o Regină a artelor moderne, ca o Personalitate de geniu. O face necontenit pentru noi să ne uimească. Deci, istoria noastră personală freamătă în culori vii, imagini, scene, ce ne scot la iveală întrebări și ne răspund la ele.

,,Într-o zi vom cădea dezgropați înapoi pe pământ/ veșmintele noastre putrede își vor recăpăta culorile sărbătorești/ În buzunarul hainei, la piept, va reînvia batista albă ca floarea bumbacului/ și din cutele ei câteva lacrimi/ se vor cotili pe obraji în sus, înapoi în orbite/ deschizându-ne ochii/ și vom vedea./ Și văzând ne vom uita cu totul și cu totul altfel/ la tot ce se vede./  Vom răsfăța cu privirile noastre realitatea,/ făcând-o să creadă/ că într-adevăr există” (Nicolae Popa).