Festival du livre de Paris 2026. Despre responsabilitatea scriitorilor ca intelectuali publici

Mă aflu în Franța, unde am venit cu o misiune academică, să cercetez arhivele diplomatice de la Nantes și de la Paris, ca doctorandă a Universității București și a Universității Aix-Marseille. Din fericire, s-a întâmplat să fiu la Paris în zilele Festivalului de Carte, într-un moment de mare efervescentă socială și culturală.

Ziua de ieri a început cu trei știri principale rulate în buclă la programul de dimineață de la televiziunile din Franța. Eu am urmărit mai ales France Info. În primul rând, se așteptau consultările dintre autoritățile publice și brutarii și florarii independenți, care-și doresc să se legalizeze dreptul la muncă de 1 mai pentru cei care-și doresc asta; Céline Dion a lansat tocmai ieri un nou single, „Dansons” și, nu în ultimul rând, începea Festivalul de Carte de la Paris. M-am simțit ca într-o utopie: aici, o știre despre cultură, despre un târg de carte, face parte din topul informațiilor redate în continuu în orele programului TV de dimineață, când lumea deschide televizorul pe fundal, cât se pregătește să plece din casă.

Și eu mă pregăteam să plec, chiar am și întârziat un pic, așteptând un reportaj despre Festival du Livre, în care se anunțau mai multe detalii despre scandalul de la editura Grasset, unde editorul Olivier Nora, aflat în funcție de 26 de ani, a fost înlăturat brusc. Decizia este atribuită influenței crescânde a miliardarului ultraconservator Vincent Bolloré, care controlează indirect editura prin grupul Hachette. Până aici, nimic care să mă șocheze, pentru că orice (rău) este posibil pe lume. Ce m-a frapat este mobilizarea fără precedent a 130 de autori, care, solidarizându-se cu editorul lor, au anunțat că rup colaborarea cu Grasset, publicând miercuri, 15 aprilie, la miezul nopții, o scrisoare deschisă, în care punctează următoarele idei, pe care le-am tradus ca atare: „Concedierea sa este o încălcare inacceptabilă a independenței editoriale și a libertății de creație. Încă o dată, Vincent Bolloré spune „sunt la mine acasă și fac ce vreau”, cu dispreț față de cele și cei care publică, de cele și cei care susțin, editează, corectează, produc, difuzează și distribuie cărțile noastre. Și cu dispreț față de cele și cei care ne citesc. Nu vrem ca ideile noastre, munca noastră să devină proprietatea lui. Astăzi avem un punct comun: refuzăm să fim ostaticii unui război ideologic care urmărește să impună autoritarismul în întreaga cultură și în mass-media. Suntem pe deplin solidari cu echipele, cu autoarele și autorii care nu se pot încă pronunța.”.

Să le analizăm pas cu pas. În primul rând, wow! Mi-aș dori ca și în spațiul românesc opinia publică și trusturile media să considere știrile despre cultură și festivalurile de carte suficient de importante încât să fie prezentate în aceeași linie cu vestea apariției noului single Céline Dion, un megastar mondial care n-a mai lansat nimic de câțiva ani buni. Iar topul celor trei știri reluate pe tot parcursul programului TV matinal arată ceva foarte subtil și, în același timp, grăitor pentru societatea franceză: preocuparea pentru drepturi și libertăți sociale, pentru reglementarea pieței muncii, interesul pentru dezbaterea publică și, nu în ultimul rând, interesul pentru carte, lectură și scriitori. Discuția despre dreptul de a munci pe 1 mai este relevantă pentru că Ziua Muncii este zi liberă plătită. Din acest motiv, dezbaterea despre brutari și florari care cer dreptul de a lucra „voluntar” nu e doar economică, ci simbolică — atinge direct ideea de protecție a muncii și de limitare a presiunii patronale. Miza, în dialogul public și, mai ales, în dezbaterea dintre sindicate și autorități este găsirea de soluții pentru ca antreprenorii atinși de criza economică să poată să beneficieze de o zi de lucru în plus, dacă angajații lor doresc să facă muncă voluntară, dar cu plată dublă. Problema autorităților e să se asigure că patronii nu recurg la forțarea angajaților să lucreze într-o zi liberă, plătită prin lege. Așadar, 1 mai nu e doar o zi liberă în Franța, ci una cu o încărcătură istorică și sindicală foarte puternică, legată de drepturile muncitorilor și de proteste. Tocmai de aceea, orice discuție despre „relaxarea” interdicției de a munci e privită cu suspiciune: pentru mulți, nu e doar o chestiune de flexibilitate sau libertate individuală, ci reprezintă riscul ca niște drepturi câștigate greu să înceapă, încet, să se erodeze.

*coadă la autografe

Și ajungem, așadar, la chestiunea târgului de carte. Știrile anunțau și trecerea lui Emmanuel Macron pe la standuri în prima parte a zilei, iar jurnaliștii se întrebau dacă președintele se va exprima cu privire la situația fără precedent a editurii Grasset. Nu am mai auzit, cel puțin în istoria recentă, ca un colectiv întreg de autori, unii fiind printre cele mai importante personalități publice franceze, de exemplu Virginie Despentes, Frédéric Beigbeder, Bernard-Henri Lévy sau Vanessa Springora, să se dezică în bloc de o editură pentru a semnala derapaje ideologice grave și o intruziune autoritară în politica editorială. Este în joc libertatea de expresie, libertate de gândire. Pândit, la târg, de jurnaliști, Emmanuel Macron s-a exprimat succint pe subiect: „Este foarte important să exprimăm și să apărăm pluralismul, respectul față de autori, istoria acestei edituri și identitatea ei. Editura nu doar tipărește cărți. Este, se spune, o industrie, cum zicea Malraux, dar e mult mai mult decât atât. Este un spirit, este o casă și face parte, de asemenea, din patrimoniul literar. Îi include și pe librarii noștri independenți. Ea reprezintă acest lanț uman care contează.”

Situația acestui scandal care cutremură lumea culturală în general, nu doar pe cea din hexagon, este departe de a fi clarificată. Festival du livre, care găzduiește 450 de expozanți în perioada 17 – 19 aprilie, s-a deschis fără participarea editurii Grasset. Pe stradă, în drum spre Grand Palais, un loc emblematic pentru acest târg, continuatorul celebrului Salon du livre de Paris, a cărui primă ediție din 1981 s-a ținut aici, oamenii vorbeau mai ales despre criza Grasset.

Iar eu mă gândeam că, iată, Franța a dat startul unei dezbateri ample, extrem de utilă și necesară, de multe ori trecută cu vederea în spațiul cultural românesc: care este rolul scriitorului ca intelectual public și al cărților sale în societate? Care este responsabilitatea intelectualilor publici față de public și care este rolul editurilor în peisajul mai larg cultural, pe care îl modelează și pe care-l condiționează de multe ori la nivel ideologic? Care este responsabilitatea marilor edituri față de autorii lor, dar și față de public? Mai poate, astăzi, un scriitor sau o scriitoare să tacă mâlc în fața unor asemenea probleme de etică, sub paravanul neasumării unei poziții cel puțin civice, dacă nu a unei tabere politice, ideologice? Are, oare, scriitorul devenit intelectual public și recunoscut ca atare și datoria de a lupta, cu propriul condei și cu luări publice de poziție pentru valorile în care crede și de care, până la urmă, beneficiază? Și mă refer aici la libertatea de a gândi, de a spune, de a scrie și de a publica ceea ce își dorește. Bineînțeles, întrebările pe care le pun sunt retorice. Societatea franceză a dat răspunsuri clare la toate aceste întrebări în decurs de 48 de ore de la izbucnirea scandalului.

Cei 130 de scriitori francezi care se solidarizează astăzi cu editorul lor vorbesc despre asumarea responsabilității scriitorilor pentru protejarea libertății cuvântului, a pluralității de opinii și a nuanțelor într-o epocă a post-adevărului în care, cum o spun de ori de câte ori am ocazia, frontul ideologic, frontul gândirii sunt cele mai vizate în context de război hibrid.

Prin cărțile pe care aleg să le scrie, prin subiectele pe care le propun, prin editurile pe care le aleg sau de care se dezic, scriitorii transmit, mai mult sau mai puțin direct, mesaje despre valori, despre direcții ideologice, despre asumarea rolului de modelator al societății din care face parte.

Am mers și eu ieri, în ziua deschiderii pentru public a Festivalului de Carte de la Paris, să văd cum e atmosfera, să trec pe la standul României și să particip la câteva evenimente. Dintre acestea, cel care mi-a atras atenția a fost „Distopii politice: când libertatea devine un act de rezistență”, unde scriitorii Laurent Gaudé și Marie Pavlenko au vorbit despre romanele lor, două distopii în care sunt semnalate derapajele de tot felul ale lumii noastre. Nici că se putea un eveniment mai potrivit pentru atmosfera apăsătoare în care are loc anul acesta târgul de carte de la Paris. La standul Flammarion era disponibil, în număr limitat de exemplare, noul roman al Mariei Pavlenko, autoare tradusă și în limba română. L-am luat cu autograf. În librării, cartea va fi disponibilă începând cu luna mai.

Altfel, sunt tare mândră când România se prezintă cu eleganță la marile evenimente culturale ale lumii. Numeroşi vizitatori ai târgului au povestit deja, standul României se află chiar la intrarea în Festival du Livre de Paris, n-ai cum să-l ratezi. Treci pe lângă el în drum spre pavilionul Georgiei, țara invitată de anul acesta.